Nicolae Ceauşescu a scăpat viu dintr-un accident aviatic. Ar fi putut acest eveniment să schimbe cursul istoriei?
0Data de 4 noiembrie 1957 ar fi putut schimba destinul comunismului românesc printr-un accident care ar fi îndoliat, pentru o perioadă, paginile presei oficiale de la Bucureşti.
În dimineaţa zilei de 4 noiembrie, o delegaţie a PMR s-a îmbarcat într-un avion sovietic pus la dispoziţie pentru ei, pentru a se deplasa la Moscova, în scopul participării la sărbătorirea celor 40 de ani de la revoluţia bolşevică, pe 7 noiembrie. Delegaţia română era alcătuită din şase persoane : Chivu Stoica (la momentul respectiv, prim-ministru al guvernului, şi capul grupului), Grigore Preoteasa, Nicolae Ceauşescu, Ştefan Voitec, Leonte Răutu şi Alexandru Moghioroş. Aceştia erau însoţiţi şi de un personal « tehnic » - Mihai Novicov (translator), Ştefan Voicu, stenograful Petrescu şi ofiţerul de Securitate Mecu, cel care obişnuia să-l însoţească în deplasări pe Chivu Stoica.
În acest avion trebuia să se afle şi Gheorghiu-Dej, însă acesta a absentat, pe motiv, poate real, că o gripă se face responsabilă de rămânerea lui în ţară.
Avionul a făcut o escală la Kiev, unde delegaţia română a avut o scurtă întrevedere cu membri din conducerea RSS Ucraina, pentru ca la terminarea acesteia avionul să îşi reia drumul către Moscova. Însă, dupa puţină vreme, el a fost întors din drum, la indicaţiile primite de pe aeroportul din Moscova, din cauza unei periculoase lipse de vizibilitate datorată ceţei foarte dense din apropierea oraşului. Dată fiind această situaţie, delegaţia s-a întors la Kiev, unde trebuia să se întâlnească cu delegaţia maghiară, sosită cu un alt avion şi care mergea tot la Moscova, cu acelaşi scop. Într-un final, ambele avioane au redecolat.
Cuprinşi fiind de oboseală, membrii delegaţiei au transformat cele două saloane ale avionului în sufragerii improvizate, în care ”pasagerii s-au întins în fotolii sau pe canapele şi dormitau ”[i].
Accidentul s-a produs abia în momentul în care avionul se pregătea să aterizeze pe aeroportul moscovit Vnukovo. Din cauza proastei vizibilităţi însă, nava a ratat pista de aterizare, iar la scurt timp după prăbuşirea într-o pădure de lângă aeroport, s-a aprins în flăcări. Dar, până să explodeze avionul, nouă persoane reuşiseră să se salveze. Piloţii şi Grigore Preoteasa au fost singurii morţi. Cel din urmă se presupune că se afla în picioare în momentul producerii accidentului, în timp ce povestea ”despre felul cum în America pasagerii sunt legaţi înainte de decolare şi aterizare”[ii]. Cei care au supravieţuit impactului au fost duşi imediat la spitalul de partid Kremliokova, unde au fost vizitaţi de o delegaţie sovietică, în frunte cu premierul Bulganin.
Se încheiase, aşadar, cariera unuia dintre cei mai importanţi lideri de la momentul respectiv, un om de bază al echipei lui Dej. Grigore Preoteasa era membru al CC din 1955 şi secretar al CC, responsabil de departamentul de Cultură, Propagandă şi Agitaţie.
În mod oarecum ironic, un semn al postumităţii sale avea să rămână Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, care a primit numele celui dispărut, nume pe care l-a şi avut până în 1989, în ciuda schimbărilor intervenite până atunci.
Sigur, acum se deschide seria întrebărilor: a fost un simplu accident sau a fost plănuit de sovietici? De ce se dorea moartea celor în cauză? Care ar fi fost destinul României dacă ar fi murit şi Nicolae Ceauşescu atunci? De ce Gheorghiu-Dej nu s-a aflat totuşi la bordul avionului? A murit Grigore Preoteasa ”în locul altcuiva”? Doreau ruşii eliminarea lui Dej? Şi dacă da, să nu fi ştiut ei ruşii că acesta nu se afla în avion? Toate sunt întrebări cărora timpul nu le-a răspuns în mod clar. Putem medita însă. Dar, indiferent de explicaţii, am rămâne sub semnul istoriei lui ”dacă”, al istoriei contrafactuale.
4 noiembrie 1957 ar fi putut rămâne în istoria ţării noastre drept momentul schimbării destinului. Cu toate acestea, comunismul românesc ar fi mers înainte indiferent de numărul sau calibrul politic al victimelor de la Vnukov.