Mircea Cărtărescu povesteşte despre cum a fost cenzurat Umberto Eco în România

Scriitorul Mircea Cărtărescu a evocat, în revista Q Magazine, întâlnirea sa cu Umberto Eco, în anii '80, când „Numele trandafirului“ a fost tradus în limba română. „În plină dictatură ceauşistă, Umberto Eco a venit la Bucureşti la lansarea traducerii româneşti a «Numelui trandafirului». Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectaţi atent“, povesteşte Mircea Cărtărescu în articolul din Q Magazine.

Text de Mircea Cărtărescu

Cu Umberto Eco ne-a părăsit mult mai mult decât un scriitor, fie el şi mare. De fapt, numele lui era deja unul dintre cele mai semnificative între  intelectualii lumii înainte chiar să fi publicat primul său roman.

L-am citit şi l-am studiat în facultate ca semiotician, autor al unei scrieri revoluţionare pentru teoria literară, „Opera deschisă”. Până azi i-am citit mai pasionat cărţile ştiinţifice decât cele literare. Am învăţat din ele lucruri esenţiale despre alcătuirea cărţilor de ficţiune. Ca teoretician, Eco nu era numai un savant erudit şi sclipitor, ci şi un artist, un om al paradoxurilor şi concluziilor neaşteptate. Aş spune că a scris „roman”, roman ştiinţific, roman al ideilor, înainte chiar de „Numele trandafirului”.

Acest „thriller călugăresc” publicat în 1980, când şi generaţia mea se pregătea să eclozeze, a surprins totuşi şi a şocat lumea literară. Un outsider, un profesor de semiotică, se dovedea capabil de o operă romanescă complexă, profundă, metafizică şi totuşi accesibilă, la un anume nivel, oricărui om de pe stradă. Rareori o carte de literatură „înaltă” a avut o receptare atât de extraordinară. Întregul an nu s-a citit decât „Numele trandafirului”, tradus imediat în toate limbile lumii.

Imaginea de om de ştiinţă a lui Eco a fost estompată şi cumva tulburată de cea proaspătă, de scriitor de succes. Oamenii n-au mai ştiut cum să le îmbine, şi cred că asta a fost o mare problemă şi pentru Eco însuşi, care deodată s-a văzut vedetă internaţională. Probabil că, împotriva intenţiilor sale, el a fost împins către literatură de presiunea succesului iniţial şi a continuat, până la sfârşit, să scrie romane interesante, diverse, incitante, erudite, dar fără prospeţimea debutului. Tot succesul l-a transformat şi într-un opinion maker, o voce ascultată şi respectată.

Excesul de mediatizare i-a refuzat însă, probabil, premiul Nobel, la care a fost etern candidat, şi pe care l-ar fi meritat, şi prin opera ştiinţifică, şi prin cea literară, cu desăvârşire. Această personalitate dublă, de profesor universitar şi artist, de erudit şi vizionar, mi l-a amintit întotdeauna pe Mircea Eliade.

În anii '80, în plină dictatură ceauşistă, Umberto Eco a venit la Bucureşti la lansarea traducerii româneşti a „Numelui trandafirului”. Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectaţi atent. Câţiva optzecişti au aflat însă şi au încercat, zgomotos, să intre în sală. De teama scandalului (Eco trebuia să apară din clipă-n clipă), la intervenţia unui critic important, au fost lăsaţi şi ei la întâlnire. Aşa am apucat să-l vedem şi să-l auzim pe scriitorul care era pe buzele tuturor în lume. Eco a ascultat răbdător discursurile oficiale şi a răspuns politicos unor întrebări dinainte aprobate. Pe la mijlocul întâlnirii, însă, totul s-a dat peste cap: unul dintre noi s-a ridicat şi a spus, în plină întrunire, că din versiunea românească a romanului lipsesc pagini, căzute la cenzură. A şi făcut dovada celor spuse, citind alternativ din ediţia italiană şi cea românească. Lipseau mai bine de zece pagini. Eco a rămas foarte surprins. Nu i se mai întâmplase asta nicăieri. Nu ştia că în acea vreme se cenzurau până şi cărţile de bucate. A ieşit mare tevatură cu episodul acesta, căci Securitatea avea oamenii ei în mediul literar.

O ultimă rumoare a produs-o Umberto Eco chiar înainte de plecarea din această lume, prin atacarea violentă a reţelelor de socializare, în special Facebook. Pentru el, lumea acestor reţele constă în imbecili: „idiotul satului” a căpătat dreptul la opinie. Chiar dacă sunt departe de-a fi de acord cu asta, e totuşi un prilej de reflecţie pentru oricine. Până la urmă, dincolo de tot ce-a rămas în urma lui, am pierdut prin moartea lui Umberto Eco o voce de neînlocuit, una dintre cele mai inteligente şi mai înţelepte produse de vechiul nostru continent. (Mircea Cărtărescu, text publicat în "Q Magazine")