Lucian Boia faţă în faţă cu România de ieri şi de azi

Un nou volum semnat de Lucian Boia, „Cum s-a românizat România”, va apărea în curând la Editura Humanitas, iar lansarea va avea loc joi, 7 mai, de la ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu în prezenţa autorului şi a lui Gabriel Liiceanu.

„Cum s-a românizat România”, cel mai nou titlu care poartă semnătura lui Lucian Boia, va fi lansat printr-un eveniment special care se va desfăşura pe data de 7 mai. Un subiect nou şi „o privire altfel”, aşa cum este anunţat studiul, volumul propune o cercetare incitantă. În Vechiul Regat de dinainte de 1918, populaţia oraşelor era cât se poate de amestecată sub aspect etnic şi cultural. În perioada interbelică, România Mare cuprindea, alături de românii majoritari, o diversitate de naţionalităţi ca niciunde în Europa. Lucian Boia înfăţişează modul cum, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, apoi în perioada comunistă şi în anii care au urmat, această diversitate a dispărut aproape cu desăvârşire. România e astăzi mai românească decât oricând. Din păcate, arată autorul, şi românii s-au „românizat”, rupându-se în mare măsură, prin izolaţionismul practicat de regimul comunist, de valorile culturii occidentale pe care se clădise România modernă.

Noutatea demersului explică interesul din ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, şi nu numai printre cititorii români, ci şi în afara României – dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză şi germană, ca şi în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la Universitatea din Jena i s-a acordat de către Südosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jireček“ pentru merite deosebite în domeniul cercetării istorice. „Lucian Boia a abordat în cărţile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar supuse dezbaterii“, se spune în Laudatio rostită cu acest prilej.     

FRAGMENT

Fiecare popor îşi are propria experienţă cu „ceilalţi“. Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune „deschisă“ şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale. Când s-a creat România, la 1859, prin unirea celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, noul stat cuprindea mai puţin de jumătate din teritoriul pe care se aflau răspândiţi românii. Transilvania şi celelalte ţinuturi de dincolo de munţi evoluaseră timp de aproape un mileniu în spaţiul unguresc, apoi habsburgic, respectiv austro-ungar al Europei Centrale; românii formau o majoritate, nu însă mult peste jumătate, alături de „minorităţi“ consistente şi, mai ales, dominante: maghiarii şi germanii. Dobrogea aparţinea de secole Imperiului Otoman şi, rezultat al colonizărilor, avea o populaţie majoritar islamică. Bucovina, ruptă din Moldova şi încorporată de austrieci în 1775, ajunsese, la rându-i, o regiune multietnică, populaţia fiind împărţită între români, ucraineni, germani, evrei. În sfârşit, Basarabia, anexată de Rusia, în 1812, tot de la Moldova, se afla în plin proces de rusificare.

Impactul „străinătăţii“ era însă puternic şi în cele două principate. Colonizări, e drept, nu s-au petrecut pe teritoriul lor, iar Imperiul Otoman, puterea suverană, a respectat principiul potrivit căruia (spre deosebire de Dobrogea sau de ţările balcanice, anexate pur şi simplu) musulmanii nu se puteau stabili în ţările române. S-au refugiat însă la nord de Dunăre mulţi creştini din Balcani: greci, bulgari, sârbi, albanezi… În genere, dat fiind faptul că românii de baştină, ţărani sau boieri, aproape cu toţii, nu dovedeau o înclinare prea pronunţată spre meşteşuguri şi comerţ, încă din Evul Mediu o bună parte dintre aceste activităţi au rămas în seama străinilor; oraşele din Ţara Românească şi Moldova au fost tot timpul pline – în diverse combinaţii şi proporţii de la o perioadă la alta – de maghiari şi germani, armeni şi evrei, greci şi bulgari… Aristocraţia, de asemenea, a căpătat o accentuată componentă balcanică, îndeosebi grecească. Însuşi Mihai Viteazul, marele simbol naţional al românilor, era fiul unei grecoaice!

[...]

În Moldova, ca fenomen particular, se adaugă, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, imigrarea masivă a evreilor (în principal din Galiţia, apoi şi din Rusia); aceştia ajung să ocupe prima poziţie în sectorul meşteşugăresc şi, în măsură chiar mai mare, în comerţ. Nu e nevoie să spunem mai mult pentru a înţelege reacţia care a urmat. Odată cu afirmarea ideologiei naţionale, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc şi de a se „scutura“, pe cât posibil, de străini. Sub acest aspect, tensiunea atinge cote înalte. Pe de o parte, de „ceilalţi“ era încă nevoie, şi chiar mai multă nevoie ca înainte, în procesul de modernizare a societăţii, economiei şi culturii româneşti; pe de altă parte, surplusul (fie şi „obiectiv“ şi necesar) de prezenţă şi influenţă străină stârneşte frustrări şi reacţii adverse. După ce se aflaseră atâta vreme sub dominaţia sau sub influenţa altora, românii simţeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăşte persistentul naţionalism românesc, cu latura lui pronunţat „etnicistă“ şi religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic şi de preferinţă ortodox): o înclinare pe care nu e suficient să o criticăm din perspectiva actuală a „corectitudinii politice“; istoricul, cel puţin, e dator să facă un efort de înţelegere.

Copyright „Cum s-a românizat România” de Lucian Boia, Editura Humanitas