Lucian Boia faţă în faţă cu mitul Mihai Eminescu

Volumul „Mihai Eminescu, românul absolut” de Lucian Boia va fi lansat în această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în prezenţa autorului. Invitaţi la eveniment sunt Gabriel Liiceanu şi Dan C. Mihăilescu, iar moderator va fi Cătălin Cioabă.

Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol şi jumătate cultul „poetului naţional“ merită astăzi parcursă. Volumul „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit” o prezintă cu detaşare, acuitate critică şi fineţe a observaţiei. Oare vom reuşi cândva să-l vedem (şi să-l citim) pe Eminescu eliberaţi de mitologia creată, de un secol şi ceva, în jurul imaginii lui? În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învăţăminte. „Eminescu, românul absolut” este istoria avatarurilor prin care trece nu atât un mare poet, cât o cultură mică în căutarea unui reprezentant gigantic şi universal.

„Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfăţişează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă priveşte, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esenţiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e o carte (decât tangenţial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene”, crede Lucian Boia.

Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu“ – un nume în faţa căruia nu oricine şi-a păstrat luciditatea şi discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă zelului glorificatorilor, care l-au sechestrat în irealitatea omagiului lor.

FRAGMENT

Vor spune cei pătrunşi de superioritatea absolută a poetului că în cazul lui nu de mit este

vorba, ci de purul adevăr. Cu alte cuvinte, Eminescu e într-adevăr chiar atât de mare pe cât îl

arată mitul. Chiar de-ar fi aşa, o asemenea judecată nu schimbă cu nimic fondul problemei.

Mitul e altceva. Arghezi, şi el un mare poet, poate nu la fel de mare ca Eminescu, totuşi, suficient de mare (în acest punct, discuţia riscă să devină cam şcolărească!),  nu se bucură defel

de un asemenea privilegiu. Ar fi fără noimă să vorbim despre un mit Arghezi. Un personaj este

mitificat atunci când o comunitate se oglindeşte în el, se recunoaşte în el, apelează la el ca la un

spirit călăuzitor. Cu toate motivele din lume sau cu mai puţine motive, lucrul acesta nici nu

mai contează; odată zămislit, într-un context anume, mitul ajunge să aibă o viaţă proprie,

care nu mai e subordonată realităţii înconjurătoare. Eminescu putea foarte bine să rămână

un poet mare (şi e clar că nu are egal în literatura romanească a secolului al XIX-lea), fără

să ajungă la condiţia unui mit. Cum s-a petrecut transfigurarea?

            Geneza oricărui mit presupune o emoţie împărtăşită. Nu se nasc mituri „la rece“. Două

sunt ingredientele care, fuzionând, au declanşat în acest caz procesul mitologic.

             Mai întai, fireşte, poezia. Poezia eminesciană a anilor ultimi, limpede şi armonioasă, pe deplin eliberată de „surplusul“ şi de obscurităţile primei maniere. Inteligibilitatea şi muzicalitatea au fost factori decisivi, dat fiind că o mitologie răspunde sentimentului general, nu doar gustului unui cerc de cunoscători rafinaţi. Eminescu a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordand temele fundamentale, triplul registru: filozofic, patriotic şi erotic, într- un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui. Un poet facil? „Accesibilitatea“ a putut să pară

la un moment dat o vulnerabilitate: putea un poet atât de popular să fie cu adevărat un poet

mare? Atunci a apărut (exprimată de Vladimir Streinu) sintagma „Eminescu, poet dificil“. Se

pot identifica, fireşte, zone de adâncime şi subtilităţi de tot felul, poate uneori mai mult în

ipotezele exegeţilor decât în intenţiile poetului. Am spune, pentru a împăca pe toată lumea, că

Eminescu (în faza sa de „desăvârşire“) prezintă cel puţin aparenţa unei depline inteligibilităţi,

ceea ce – pentru argumentaţia noastră – e singurul lucru care contează.

[…]

            Suntem în 1883. La vârsta de 33 de ani, Eminescu este pe cale de a fi apreciat şi în afara cercului restrâns de până nu de mult; de cei mai tineri, îndeosebi. E însă doar un început de notorietate. Şi-a făcut, de asemenea, un nume ca jurnalist, la cotidianul conservator Timpul: este un polemist redutabil, cu săgeţi neiertătoare aruncate împotriva liberalilor, aflaţi (cam de mult timp!) la guvernare. Dar câţi îl citesc de fapt pe gazetarul Eminescu? Ziar de partid, Timpul nu se bucura de o prea mare răspândire.

            Acum intervine al doilea ingredient al mitului: accidentul biografic (pentru a relua expresia folosită de Iulian Costache). Eminescu înnebuneşte. „Nebunie“, desigur, e un termen care ţine de vorbirea curentă, dar oricare ar fi diagnosticul corect al bolii (în jurul căruia controversele s-au ţinut lanţ) şi cauzele acesteia (un sifilis ereditar sau contactat, în opinia iniţială, motiv contestat ulterior), cert este că poetul a suferit o brutală prăbuşire psihică şi intelectuală. Eminescu intră astfel într-o galerie imaginară foarte caracteristică secolului al XIX- lea, cu figuri (care se pot combina) precum „geniul neînţeles“, „geniul nebun“ sau „poetul blestemat“ („poète maudit“). Cu o „prima“ consistenţă, atunci când eroul stereotipiilor respective este tânăr şi încă tanăr părăseşte această lume. Cine şi-ar închipui un Eminescu bătrân? Tinereţea, ca şi nebunia, e parte integrantă (şi puternic valorizantă) a mitului său.

Copyright: Lucian Boia, „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”, Editura Humanitas.