Istorie şi mit

Aş defini mitul drept o utopie inversă, în măsura în care el dă corp unei viziuni mesianice asupra istoriei care flatează simţul naţional.

Cu mai bine de  un deceniu în urmă, Lucian Boia a publicat o carte despre miturile din istoria României. Mituri create de poeţi şi însuşite de istorici care alcătuiesc un fel de Vulgata, cum o numeşte Neagu Djuvara, cu alte cuvinte o istorie sprijinită mai degrabă pe contrafaceri de natură ideologică decât pe probe reale.

Principala ideologie născătoare de mituri este aceea naţionalistă. Ea constă într-o interpretare „avantajoasă" a realităţii istorice, a trecutului, cu alte cuvinte. Acest lucru nu înseamnă că miturile nu-şi au rostul în istorie: ele coagulează proiecţii colective inconştiente sub forma unor naraţiuni fondatoare. Acesta e, de exemplu, sensul atribuit miturilor de către G. Călinescu în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent".

Cartea lui Neagu Djuvara m-a provocat

Aş defini mitul drept o utopie inversă, în măsura în care el dă corp unei viziuni mesianice asupra istoriei care flatează simţul naţional. În istoria literaturii, un astfel de mit a fost pus în circulaţie de către Edgar Papu într-o carte de la mijlocul anilor 1970 sub numele de protocronism. E vorba de un mit al priorităţilor româneşti în literatură. Neagu Djuvara nu se referă la el în „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă" (Humanitas, 2011), deşi, cum se spunea odinioară, l-ar fi servit.

Cartea lui Neagu Djuvara este, de altfel, cea care m-a provocat să reiau problema miturilor, pe care a tratat-o Lucian Boia mai demult şi în legătură cu care am făcut, tot atunci, o emisiune la „Profesiunea mea cultura" de la Pro TV.

Originea controversată a lui Negru Vodă

De la titlu se vede că principalul mit pe care îl refuză autorul este acela al originii autohtone a lui Negru Vodă, domnitor căruia Neagu Djuvara i-a consacrat o carte. Părerea lui este că domnitorul era de origine cumană, idee avansată de N. Iorga cândva, într-o formulare precaut-interogativă.

Cu toate acestea, ideea a fost respinsă cu mare iritare de către istoria, mai mult sau mai puţin oficială, de după aceea. De ce a fost respinsă în timpul naţional-comunismului, nu e nevoie să spunem. Dar, iată, aceeaşi ostilitate trezeşte ideea şi astăzi, când, cu puţine excepţii importante, una fiind a lui Neagu Djuvara, istoricii continuă să sară ca arşi la citirea ei.

E un caz tipic şi remanent de interpretare tenden-ţios-naţionalistă a istoriei. Mie, argumentele lui Neagu Djuvara mi s-au părut greu de combătut, deşi nu sunt specialist şi nu mă pot pronunţa în fondul problemei. Dar tocmai vehemenţa patriotică a contestatarilor m-a făcut să-i citesc cu atenţie pledoaria. În definitiv, cum îşi susţine el cauza?

Dincolo de documente, care nu lipsesc, cunoscute, unele, demult, o dovadă provine din compararea situaţiei descălecătorului nostru cu a celor din alte părţi ale continentului. „...Niciun stat încropit în Europa din noul amalgam, de la Atlantic la Ural, nu a fost întemeiat de vreo dinastie ieşită din vechea populaţie băştinaşă şi sedentară, ci toate, fără excepţie, de câte un erou ivit dintre barbari", scrie negru pe alb Neagu Djuvara.

Urmează exemplele. Ca la noi, la nimenea! Şi oare ce să fi fost, de neamul lui, Negru Vodă, trac, get, slav, peceneg, ungur sau toate la un loc, căci de români nu poate fi vorba încă multe veacuri de atunci încoace?

Spuza trasă pe turta naţională

În toate cazurile aduse în discuţie în „Răspuns criticilor mei", elementul comun  este acela al spuzei trase pe turta naţională. Mitul e câteodată atât de bine înfipt în conştiinţa colectivă, încât Neagu Djuvara a riscat jucân-du-se cu focul. Se ştie ce a păţit H.R.Patapievici după corespondenţa cu Alexandru Paleologu de la începutul anilor1990, când şi-a atras o ură (acesta e, vai cuvântul) nici până astăzi stinsă. Cu cât evenimentele sunt mai apropiate, cu atât mai intensă este ostilitatea.

Istoria fiind totdeauna scrisă de învingători, ei sunt şi făuritorii de mituri. Lui Slavici, care nu era atât de categoric pe cât s-a afirmat contra întregirii ţării în 1918, ci doar semnala pericolele iridenţelor de la vest şi de la est într-o Românie Mare, nu i s-a iertat niciodată opinia separată de mainstream-ul istoric, nici în „Istoria" lui Călinescu, nici în prefaţa lui E. Simion de la recenta ediţie academică. Poate, altă dată, despre miturile din istoria literaturii.

"Şi oare ce să fi fost, de neamul lui, Negru Vodă, trac, get, slav, peceneg, ungur sau toate la un loc, căci de români nu poate fi vorba încă multe veacuri de atunci încoace?"