Ieri şi azi: Onoarea bine ascunsă
0Ieri. În volumul 6 al celebrului studiu „Istoria vieţii private“, coordonat de mentaliştii francezi Philippe Ariès şi Georges Duby, există un capitol intitulat „Familiile, onoarea şi secretul“, care se apleacă asupra sensurilor onoarei în Europa veacurilor XVII-XVIII, aşa cum le atestă sursele istorice.
În linii generale, situaţia arăta astfel: „Departe de a fi apanajul nobililor, onoarea e un bun pe care îl reclamă cu vehemenţă oamenii din popor. (...) Într-o societate de «egali» e neapărat nevoie să te bucuri de stima celorlalţi. Onoarea necesară se bazează în acelaşi timp pe acuta conştiinţă pe care o are poporul că reprezintă o masă nediferenţiată, obiect al puterii monarhului; conştiinţa de a fi tocmai «poporul» şi «vulgul» pe care se sprijină puterea sacră a monarhului. Înăuntrul acestei conştiinţe există un spaţiu în care se află sediul onoarei proprii şi a reputaţiei personale care îngăduie a-şi da unii altora un nume, a se sustrage anonimatului, dând fiecăruia posibilitatea să-şi ducă existenţa într-o configuraţie şi un statut proprii".
Ce înseamna onoara sintetiza Antoine de Courtin în „Traité du point d'honneur", sursă a studiului amintit: „Este ceea ce conferă oamenilor valoare şi stimă; este ceea ce constituie baza bunei-credinţe, pe care se şi jura, de altfel; este ceea ce triumfă asupra tuturor jignirilor soartei şi asupra atacurilor lumii; e ceea ce, pe scurt, e preferabil chiar vieţii, e tot ceea ce e mai scump, mai de preţ şi mai sacru din tot ce posedă omul". O dovadă care atestă această stare de fapt era abundenţa petiţiilor care se refereau la onoare, invocând calomnii, jigniri, bârfe. Poliţia din Paris, de exemplu, nu mai făcea faţă plângerilor, multe dintre ele raportând denigrări care lezau viaţa particulară a petenţilor. Majoritatea parizienilor doreau soluţii de la tribunale ordinare.
Azi. Omul, mentalitatea şi comportamentul lui sunt cu totul altfel. Fără îndoială că, pentru fiinţa de rând, anonimatul nu mai înseamnă de mult puterea pe care se sprijină conducătorul, ci s-a transformat într-un obstacol în calea afirmării de un fel sau altul în societate. În forma lui extremă, pentru cei dornici de recunoaştere cât mai largă, anonimatul este echivalentul eşecului. În viziunea maselor de votanţi, expresia eşecului este absenţa din mass-media şi mai ales de pe micul ecran. Vizibilitatea de orice fel înseamnă o şansă de ascensiune şi, deci, de putere.
În ceea ce priveşte onoarea, viaţa de zi cu zi arată că ea nu mai este şi apanajul săracului sau al defavorizatului, cum e numit el în limbajul instituţional. E suficient să ai experienţa existenţei citadine sau rurale şi să mai deschizi din când în când televizorul ca să ştii că omul de rând a pierdut mult din simţul care-i permite să perceapă jignirile la care e supus încontinuu de atitudinea ocârmuitorilor. Pentru cei care conduc destinele din spaţiul românesc cel puţin, omul de rând nu e un „sprijin" pentru puterea conducătorului, ci, dimpotrivă, un obiect manevrabil.
Sărmanul de România şi-a pierdut simţul onoarei. Se bucură că hipermarketurile oferă preţuri promoţionale şi se comportă tribal, stând la cozi tribale, ca să cumpere nu ştiu câte pachete de cafea ieftină, de care nu are nevoie. Sigur, comportamentul lui e tributar şi unui obicei dobândit în Epoca de Aur şi devenit reflex. Parcă mai mult decât în alte vremuri întunecate, onoarea românului trece, înainte de toate, prin stomac.
Cât despre calomniile legate de viaţa privată, însemnate în plângerile cărora Poliţia nu le mai făcea faţă în secolele XVII-XVIII, ele nu prea mai există. Mentalitatea s-a schimbat, ipocrizia nu. În sondaje, românii susţin că vor emisiuni culturale. Emisiuni culturale există, filme bune se difuzează, dar majoritatea se uită cu o curiozitate insaţiabilă în alcovurile mondenilor de interes, care au îmbrăţişat exhibiţionismul total. Asemenea emisiuni nu par să-i jignească, ci să le îndeplinească o dorinţă. Mai mult, acceptă să fie plătiţi (sau nu) de televiziuni ca să-şi arate mizeria din spatele aragazului şi testele de sarcină.