Goncourt pentru romanticul Houellebecq

Cel mai recent roman al „vedetei“ literaturii franceze de azi a câștigat importantul premiu, în ciuda acuzelor de plagiat. Michel Houellebecq a fost recompensat cu Premiul Goncourt după ani de așteptare.

„La carte et le territoire", romanul cu care vine disconfortantul scriitor la cinci ani după ce a publicat „Posibilitatea unei insule" şi l-a ecranizat fără succes, nu a mai polarizat breasla criticilor. Majoritatea recenzenţilor susţin că acesta ar fi cel mai bun roman al autorului. Înainte de anunţarea câştigătorului, se zvonea chiar că cel mai exportat scriitor francez contemporan nu are cum să nu câştige Premiul Goncourt, care l-a ocolit de câteva ori. Un obstacol era însă prezenţa în juriu a scriitorului de origine marocană Tahar Ben Jelloun, care tocmai desfiinţase „La carte et le territoire" în cotidianul italian „La Republica". De asemenea, se ştia că Jelloun nu l-a iertat niciodată pe autorul „Particulelor elementare" pentru o afirmaţie făcută în 2001: „Islamul este cea mai stupidă religie".

Şi încă un aspect: Houellebecq a ofensat la modul cel mai direct cu putinţă juriul Goncourt, spunând că până acum n-a câştigat prestigioasa distincţie pentru că editorul său n-a stabilit un buget cu care să cumpere membrii juriului...

În afară de laude şi de premiu, noua apariţie a primit însă şi acuze. Imediat după 3 septembrie, când a ajuns în librării, s-au făcut auzite glasuri care susţineau că autorul a plagiat articole de pe Wikipedia, descrierea unui hotel şi website-ul Ministerului de Interne al Franţei. Mai mult, scriitorul Michel Lévy a afirmat că „vedeta" Franţei literare a furat titlul volumului de la o carte de-a sa, publicată în 1999. Cât despre Houellebecq, el a răspuns scurt şi la obiect: „Cei care spun aşa ceva habar n-au ce este literatura.

M-au influenţat mult Borges, Perec, Kiš şi sper că folosirea acestui tip de text joacă un rol în frumuseţea scrierilor mele". Mai mult, a catalogat acuzaţiile ca fiind „o tehnică a insultei".

Dispreţ şi umor

„La Carte et le territoire" va apărea în limba engleză abia spre sfârşitul anului viitor, la editurile Knopf (SUA) şi Heinemann (Mare Britanie). Roman bric-à-brac despre artă, însingurare şi moarte, scrierea digresivă a lui Houllebecq porneşte de la artistul vizual Jed Martin, un pretext pentru un bogat material reflexiv, deloc flatant pentru specia umană. Mizantrop, asocial, şi depresiv, Jed nu-şi expune niciodată lucrările şi nu-l interesează să le vândă. În cele din urmă, dă lovitura şi se îmbogăţeşte fără să vrea, după ce fotografiază hărţi Michelin ale provinciilor franceze şi începe să picteze oameni la lucru.

Încă de la început artistul lucrează la „Damien Hirst şi Jeff Koons îşi împart piaţa de artă". Atitudinea primului e rezumată în cuvinte de genul „Fac ceva pe voi de la înălţimea grămezii de bani pe care stau", iar al doilea, lipsit de personalitate, pare un agent care vinde decapotabile Chevrolet. Opinia lui Jed este suspect de asemănătoare cu opinia lui Houellebecq, meditaţiile elegiace din volum derivând dintr-un dispreţ dezarmant la adresa artei contemporane. De altfel, şi „La carte et le territoire" este rodul unui dispreţ fără margini, faţă de tot şi de toate, de la viaţa pariziană la specia umană în general.

Ficţiune din plăcere masochistă

De altfel, Houellebecq chiar îşi încheie socotelile cu viaţa în ficţiune. Personajul care-i poartă numele în roman, un alcoolic însingurat şi urât mirositor, care nu face decât să bea şi să se uite la desene animate la televizor, are parte de un sfârşit hard. Houellebecq scriitorul îl ucide pe Houellebecq personajul, „ţestoasă bătrână şi respingătoare", ba chiar îl ciopărţeşte pervers, decorând o încăpere cu bucăţi din cadavru - ca într-o lucrare de Jackson Pollock, cum avea dreptate să remarce recenzentul de la „The Guardian".

Faţă de o jurnalistă de la „Paris Review" autorul şi-a recunoscut intensa „plăcere masochistă" de a scrie astfel despre sine. Şi tot lui Susannah Hunnewell i-a mărturisit cum se vede pe sine, autoportret ca o palmă dată criticilor: „Poate că te surprinde, dar sunt convins că fac parte din marea familie a Romanticilor. Un romantic este un om care crede în fericirea nemărginită, în fericirea eternă şi imediat realizabilă. Aşadar, credinţa în dragoste şi credinţa în suflet, care, în mod ciudat, stăruie în mine, deşi n-am încetat niciodată să afirm opusul". Aşadar, unde este provocatorul?