FRAGMENT Întâlnire cu Lucian Boia despre volumul „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi”

Joi, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc întâlnire cu Lucian Boia în dialog cu Cristian Pătrăşconiu despre volumul „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi”, apărut recent la Editura Humanitas. Dezbaterea se va încheia cu o sesiune de autografe. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul semnat de Boia.

Autor a peste treizeci şi cinci de cărţi, opt dintre ele apărute în limba germană, Lucian Boia a primit miercuri, una dintre cele mai importante distincţii ale statului german, Crucea de Merit în rang de cavaler a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania, în cadrul unei ceremonii găzduită de Excelenţa Sa Domnul Cord Meier-Klodt, Ambasadorul Republicii Federale Germania

„Încerc să înfăţişez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părţi asemănătoare, însă distincte). Avem o ţară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaştem deschis cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e afectată de mari întârzieri şi de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcţia naţională. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm ţara”, spune Lucian Boia despre cel mai recent volum al său. 

-FRAGMENT-

„Când românii nu se gândeau încă la unire 

De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate? este titlul unui articol publicat de Petre P. Panaitescu în 1937.^[1] Text interesant, fără îndoială, ca mai tot ce a scris acest istoric (mai puţin articolele legionare). Mi‑e teamă însă că întrebarea este greşit pusă. În fond, de ce n‑ar fi fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate?.

Nicăieri, în Europa Evului Mediu, nu întâlnim state alcătuite pe criteriul etniei sau al limbii comune. Doar şi italienii ştiau că sunt italieni, şi germanii ştiau că sunt germani, însă state italieneşti şi germane au fost o puzderie. Românii ştiau şi ei – nu puteau să nu ştie – că vorbesc toţi aceeaşi limbă, în Muntenia, Moldova sau Transilvania, dar de aici nu urma deloc consecinţa că ar fi trebuit să se reunească într‑un stat al tuturor românilor. Noi am ajuns să privim trecutul printr‑o grilă de secol XIX, ceea ce înseamnă o relaţie directă, şi uneori exclusivă, între limbă, naţiune şi stat naţional.

Pentru românii de azi, Mihai Viteazul este marele simbol al unităţii româneşti. Nici vorbă însă de aşa ceva în textele de epocă. Cronicarii din secolul al XVII‑lea, munteni şi moldoveni deopotrivă, relatează în detaliu faptele de arme ale domnitorului, războaiele şi cuceririle sale, dar nicăieri nu întâlnim vreo interpretare „românească“. Pentru munteanul Radu Popescu, Mihai i‑a bătut şi i‑a supus de‑a valma pe turci, pe moldoveni şi pe unguri, „de‑i avea ca pe nişte măgari pe toţi“. Se observă cum moldovenii sunt trataţi la fel de „amabil“ ca ungurii sau ca turcii. Dinspre partea lui, moldoveanul Miron Costin vede războaiele purtate de domnitorul muntean ca „pricini de multe vărsări de sânge între creştini“, aşa încât nu e de mirare că până la urmă „se urâse muntenilor cu domnia lui Mihai‑vodă, tot cu oşti şi războaie“.

Încă şi mai radical procedează Dimitrie Cantemir. În Descrierea Moldovei, eruditul principe înşiră lista completă a domnitorilor ţării sale (la cei mai importanţi dintre ei şi cu unele informaţii suplimentare). Toţi domnitorii, mai puţin unul: Mihai Viteazul, deşi acesta a domnit şi peste Moldova, în 1600–1601. Probabil că îl considera „nelegitim“: ce căuta un muntean în Moldova? Oricum, ideea unirii românilor nu pare să‑l fi frământat pe Cantemir. De altfel, şi‑a împins ţara spre Rusia, aliindu‑se cu Petru cel Mare împotriva Imperiului Otoman. Pentru cauza românească a fost un noroc înfrângerea lor la Stănileşti, în 1711. Dacă Rusia ar fi câştigat războiul, ce s‑ar fi întâmplat oare cu Moldova?

Oamenii cu carte din veacul al XVII‑lea ştiau prea bine că românii sunt români, având cu toţii aceeaşi origină şi vorbind aceeaşi limbă. Cărturarii moldoveni îndeosebi, cu studii în Polonia, deprinseseră limba latină şi observaseră astfel cu uşurinţă asemănările dintre latină şi română. Mai mult decât atât, ştiind latineşte, au avut acces la lucrările, antice sau moderne, care cuprindeau referiri la origina românilor. Concluzia lui Grigore Ureche este că ne tragem cu toţii din romani: „Românii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag“. Interesant că nu zice Roma, ci Rîm, denumirea slavonă a cetăţii eterne. Latini, desigur, dar trecuţi temeinic şi prin filiera slavă!

Miron Costin aprofundează subiectul; şi pentru el românii au cu toţii aceeaşi origină latină, iar denumirea generică a muntenilor, moldovenilor şi ardelenilor este aceea de „român“ („rumân“, mai precis).

Atunci unde e problema? Reiau ce am spus puţin mai înainte. O ţară, în Evul Mediu, nu se clădeşte pe vreo identitate lingvistică. Nici prin gând nu le‑ar fi trecut lui Grigore Ureche sau lui Miron Costin să ia în considerare unirea Moldovei cu Ţara Românească. Faptul că toţi românii porniseră din acelaşi loc şi vorbeau aceeaşi limbă era o problemă istorică pe care ţineau să o lămurească, dar asta nu afecta cu nimic identitatea lor moldovenească. Grigore Ureche afirmă că românii vorbesc aceeaşi limbă într‑un paragraf pe care îl intitulează „Despre limba noastră moldovenească“. Iar Miron Costin tratează problema originilor sub titlul De neamul moldovenilor.

Cât despre Dimitrie Cantemir, ca întotdeauna, el e sincer şi direct. Iată ce zice în Descrierea Moldovei, capitolul „Despre limba moldovenilor“: „Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii, dar pronunţia lor este mai aspră… Ba au mai introdus chiar câteva cuvinte necunoscute moldovenilor pe care totuşi în scris la ocolesc cu totul. Ei urmează atât limba cât şi ortografia moldovenească, recunoscând deci prin aceasta că moldoveneasca e mai curată decât a lor, chiar dacă antipatia dintre moldoveni şi valahi îi împiedică să spună deschis acest lucru“.^[2]

Ştim că până la urmă graiul muntenesc, şi nu cel moldovenesc, avea să stea la baza limbii literare române. „Antipatie“ e, probabil, prea mult spus. Dar o „concurenţă“, mergând uneori până la adversitate, a existat timp de secole între cele două ţări, în ciuda faptului că erau în multe privinţe foarte asemănătoare (sau tocmai de aceea).” 

^[1].  Inclus în volumul: P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Editura Universul, Bucureşti, 1947.

^[2].  Trimiterile la vechea istoriografie românească privesc următoarele scrieri: Radu Popescu, Istoria domnilor Ţării Româneşti; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei; Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei şi De neamul moldovenilor. Din ce ţară au ieşit strămoşii lor; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei (partea a doua, capitolul II: „Despre alegerea domnilor Moldovei“, şi partea a III‑a, capitolul IV: „Despre limba moldovenilor“). (Copyright: Editura Humanitas)