Fenomenul Maglavit și Petrache Lupu. Cum făcea propagandă legionară „alesul lui Dumnezu“ și ce a declarat pentru Securitate

„Fenomenul Maglavit“ este reprezentarea perfectă mioritică a tabloului lui Goya „Somnul rațiunii naște monștri“. Într-o societate polarizată dominată de lipsa educației, de sărăcie și degringoladă politică a dat oamenilor o rază de speranță. Însă ce a fost cu adevărat Petrache Lupu: sfânt, mit sau escroc?

România anilor ’30, încă firavă, cu multe discrepanțe sociale și cu o severă deznădejde – toate consecințe ale Primului Război Mondial –, era cadrul perfect în care semnele „fără chip și nume“ puteau fi ușor plămădite și monetizate. În acea perioadă, în care legionarismul propaga fără reținere întoarcerea la creștinismul pur și la tradițiile strămoșești, mulți profeți aveau să se arate – legați direct sau indirect de Garda de Fier, însă sigur folosiți de aceasta. Niciunul însă nu a fost ca Petrache Lupu și al lui tărâm al minunilor numit Maglavit.

În vara lui 1935, omul care a dat sfară-n țară că s-a întâlnit cu Dumnezu nici nu împlinise 28 de ani. Petrache era un tânăr sărac, parțial surd în copilărie din cauza unei otite, analfabet și care și-a pierdut tatăl când încă nici nu știa a vorbi. Datele îi prevesteau să rămână toată viața cioban – la Maglavit, pe malul Dunării, la 15 kilometri nord de Calafat, păstoritul era una dintre meseriile de bază. Iată însă că oierul pe care oamenii locului îl știau drept Petrache se tranformă peste noapte în vedetă – profet, sfânt cum l-au numit mulți de-a lungul timpului.

În trei vineri consecutive, 31 mai, 7 iunie și 14 iunie 1935 (chiar cu două zile înainte de Rusalii), țăranul a spus tuturor că s-a întâlnit cu Dumnezeu. Cu barba albă, bogată și ochii albaștri, i s-a arătat la marginea pădurii, plutind „o palmă de la pământ și mirosind a smirnă“ – Petrache l-a numit simplu „Moșu“. Petrache spunea că duhul i-ar fi spus să dea mai departe către oameni mesajul de a respecta toate cele sfinte, altfel va fi vai și-amar de ei: „Să spui la lumea cu care te întâlneşti, la părintele, la biserică, că dacă nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă mai fac rele, dacă nu vin la biserică să se roage, dacă nu se apropie, atunci foc, atunci ne rupe muncile“. Epifaniile lui Petrache Lupu au fost propagate în zonă, dar și așternute pe hârtie de către preotul satului, Nicolae Bobin.

Din vatra satului

Oamenii din zonă deja ținteau privirea în jos când auzeau de „sfântul de la Maglavit“ și făceau o cruce mare din pământ până în slava cerului. Cum și când a ajuns însă Petrache vedetă în presa interbelică? Din vorbă-n vorbă, căci telefonul fără fir este un mediu de comunicare folosit cu succes de secole până în zilele noastre. Primii care au pus în cerneala tiparului au fost, culmea, chiar Brunea Fox şi Samson Abramovici – ironia sorții, evrei. Erau în drum către Băile Olănești când au aflat, de la un vecin de compartiment, un popă originar din Maglavit, de minunile lui Lupu. Senzaționalul a fost rapid identificat și s-a acționat în consecință: ziarul „Dimineața“ publica, în ediția din 25 iunie 1935 (într-un tiraj colosal raportat la presa tipărită de azi – peste 200.000 de exemplare), reportajul celor doi: „Un om care a vorbit Vineri cu... Dumnezeu“.

Petrache deja avusese primele cuvântări, ținute de obicei după slujba de la biserică, dar sub oblăduirea fețelor bisericești. Astfel, reporterii iau pulsul comunității imediat ce intră în sat: „Aglomeraţia este de nedescris: automobile, căruţe, săteni călări şi oameni cu desaga în spate se grămădesc pe panglica de praf, ţinând fiecare să ajungă cât mai devreme în locul unde Dumnezeu a coborât pe pământ. Toate satele de prin împrejurimile prin care am trecut erau în fierbere. Sătenii au uitat de munca câmpului şi de necazurile secetei ca să discute aprinşi în mijlocul drumului minunea“. Primarul comunei, mirat de prezența jurnaliștilor, se oferă să-i conducă acasă la Petre Gheorghe Luca, unde nu doar că găsesc o mulțime de oameni la fel de numeroasă, dar sunt întâmpinați ostil, sătenii fiind convinși că bucureștenii vor să-i facă rău „alesului lui Dumnezeu“.

După ce reușesc să-i convingă că au intenții bune, jurnaliștii intră în casă și îl întâlnesc pe Petrache, care imediat începe să-și spună povestea: „Petre Gheorghe Luca este un om de aproape 30 de ani, cu o înfăţişare simpatică. Blândeţea şi evlavia i se citesc pe faţă. E însă puţin speriat de atenţia de care se bucură. Îi întind mâna pe care ne-o strânge foarte stângaci şi fără să-l mai întreb ceva începe să-şi depene povestea: — Păi să fi fost acum vreo trei săptămâni... Vineri seara... Mergeam spre stână şi când am ajuns în dreptul păduricei mi-a eşit o arătare albă în cale — din frunziş — şi s'a oprit în faţa mea. «Unde mergi?» mă întreabă arătarea. — La târlă, îi spun. — De ce nu ai pus mâna pe el? îl întrebăm noi. — Nu se putea că era numai aburi şi plutea lângă mine. Să mă lăsaţi să povestesc cum s'a întâmplat. Şi povestirea lui face impresia unei litanii... Şi i-am răspuns că mă duc la stână. Atunci duhul mi-a spus: «Lasă stâna, du-te în sat şi spune popii şi oamenilor să nu mai muncească în zi de sărbătoare şi să nu mai fie nelegiuiţi şi mai bine să se ducă la biserică, că dacă nu, are să fie foc şi prăpăd». Eu n’am spus nimic nimănui şi Vinerea care a venit iar mergeam la stână şi iar m’a oprit tot la locul cu pricina. «De ce n’ai spus ce ţi-am poruncit?» m-a întrebat duhul. «Aştept să spui mâine.» Şi iar a dispărut. Eu iar n’am spus nimic. Aseară – adică Vinerea trecută – mergeam iar la stână şi iată că Dumnezeu mă opreşte în acelaş loc; «De ce nu ai spus oamenilor ce te-am învăţat?» Apoi a mers cu mine până la stână şi mi-a tot vorbit şi eu l-am rugat să ne ierte că suntem păcătoşi“.

După ce au discutat cu el, reporterii de la București au cerut informații în sat; primul, parohul Bobin: „Dacă ar fi altul să spue vorbele astea nu le-aş crede, dar pe Petrache îl cred. E un om religios şi cinstit. De când sunt în sat n'am pomenit ceva rău de el. Ţine toate posturile şi Vinerea nu mănâncă nimic. (...) Avea fața roșie ca arsă și după ce mi-a vorbit a spus că răsuflă mai uşurat. Dar chiar dacă nu-l cred pe Petrache – spune sfinţia sa – sunt ceilalţi ciobani care auzeau vorbă şi nu vedeau pe nimeni. Nici asta să nu cred?“.

Monetizarea unui fenomen

Și de aici înainte, faima! Petrache Lupu avea să ocupe pagini întregi în ziare din România, dar și în publicații străine. Fenomenul trebuia monetizat, așa că s-a început o campanie amplă de promovare a „sfântului“ de la Maglavit: de la reportaje și interviuri la cărți și broșuri cu o latură creștină profundă – un soi de fenomenul Arsenie Boca de după 1989. Ba mai mult, trendul devenise o așa normalitate, încât niște „creștini“, în cadrul unor mitinguri de susținere, au ars exemplare ale ziarului „Universul“, pe motiv că publicația nu ia în serios „miracolul“ – iată că libertatea presei și promovarea sub orice preț (chiar și prin violență) a unei persoane „mistice“ nu sunt acțiuni vechi de... câteva luni.

Așadar, presa scria și oamenii continuau să vină sute, mii în satul de pe malul Dunării. De-a lungul verii lui 1935, lui Petrache Lupu i s-a mai arătat „Moșu“ în diferite ipostaze sau locuri, dar a avut parte și de o vedenie mai puțin plăcută: însuși Diavolul. Conform scrierilor preotului Bobin, Lupu ar fi povestit, la începutul lui august: „Mi-a apărut în partea dreaptă plutind pe deasupra pomilor chip în formă de om, dar negru peste tot, urât şi cu nasul lung şi coroiat, care plutea prin aer. Acesta cred că a fost ghiavolul. El mi-a spus: «Ce mi-ai făcut tu de am rămas cu lume puţină rea?». Eu i-am răspuns: «Nu eu, ci Dumnezeu». Atunci am plecat mai departe, iar el plutea pe deasupra pomilor şi mi-a zis iarăşi: «Care este acela Dumnezeu?»“.

Maglavitul a primit aproape 100.000 de oameni pe 14 septembrie 1935, când, de Înălțarea Sfintei Cruci, se punea piatra de temelie a viitoarei biserici (lăcaș care a fost terminat recent, cu finanțare din partea lui Gigi Becali). În afara maşinilor şi a căruţelor, trei trenuri cu câte 25 de vagoane au adus pelerini din toate provinciile ţării. Un furnicar neîntrerupt de lume curgea înspre şi dinspre Maglavit. Episcopul răspundea referatului pe care-l primise: „Ne găsim cu adevărat în sublima sferă a misterului care a frământat omenirea de veacuri“. Câmpul era plin cu oameni cât vedeai cu ochii, majoritatea bolnavi, iar restul, curioși sau cercetători. Dintr-un mic eveniment al satului, amplitudinea căpătată l-a făcut să devină „Fenomenul Maglavit“, comparabil cu cel al Minunii de la Lourdes, unde apărea Fecioara Maria. Se spune chiar că primarul satului ajunsese să rupă bilet la gară pentru intrarea în sat.

Însă sunt şi multe mărturii din scrierile şi presa timpului despre mizeria de nedescris de pe câmpurile Maglavitului, dată fiind lipsa de grijă a autorităţilor române, care îngăduiseră dezvoltarea fenomenului, fără însă a asigura un cadru civilizat şi protector. Totul era la întâmplare: bolile contagioase amestecate, oameni slăbiţi care dormeau pe câmpuri, care plecau mai bolnavi decât veniseră, unii chiar au murit acolo – conform unora, din cauza necredinței.

Spovedania „sfântului“?

Cu toate că fenomenul s-a stins odată cu venirea celui de-Al Doilea Război Mondial, popularitatea lui Petrache Lupu nu a ieșit din atenția autorităților. Dacă Mareșalul Antonescu l-a urcat în avion și l-a trimis pe front, pentru a da speranță soldaților, comuniștii i-au făcut dosar și l-au supravegheat toată viața. Ce conținea dosarul „sfântului“ de la Securitate? Peste 100 de file care trimiteau până la începutul anilor ’40, conform cărora Petrache nu ar fi avut simpatii politice evidente, cu toate că, tot conform securiștilor, deținea tablouri cu A.C. Cuza și regele Carol al II-lea, iar Maglavitul era vizitat adesea de legionari – se știe din mai multe surse că fenomenul a fost folosit în propaganda Gărzii de Fier și că adepții Mișcării Legionare au dat mulți bani comunității și au ridicat acolo o „Casă Verde“: „Mulţi legionari ne mai având nevoie de autorizaţie de călătorie pe C.F.R. vizitează pe Petrache Lupu la Maglavit. Aceste vizite le fac cu scopul de a arăta vizitatorilor portretele lui Codreanu, Horia Sima şi diferite alte tablouri cu manifestări din timpul regimului legionar, ce sunt puse pe pereţi în camera de la şosea la Petrache Lupu. De asemeni, caută să demonstreze că chiar adevăraţii credincioşi nu pot înlătura aceste tablouri legionare, fiind singura idee politică sănătoasă“, se arată într-un raport al Jandarmeriei din 1943.

„Sfântul“ acuză

În 1949, Petrache Lupu este arestat de comuniști, în urma unui discurs ținut cu ocazia zilei de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, în care a prevestit schimbarea guvernului. Cu nici o lună înainte, el mai spunea că „în anul 1950 va fi o mare vărsare de sânge“, iar pe 24 iulie că „răsbunarea Moşului va dura două luni/.../ Moşul s’a supărat pe oameni pentru că l-a făcut beţiv, bolnav şi afemeiat şi că în curând îşi va arăta răzbunarea sa împotriva lumii“. Așadar, printre altele, comuniștii îl acuzau: „Ciobanul Petrache Lupu se face vinovat pentru următoarele: Propagare de șarlatanii mincinoase – rezultate la pct. 2, 3, 4 și 5 din prezentul act. Propagarea misticismului și superstiţiilor prin inducere cu «vorba mare» și apariţia lui Dumnezeu lângă el, după cum rezultă la pct. 1, 2, 4, 5 și 8 din prezentul act“.

Tot în dosarul de la Securitate se află mai multe declarații de-ale lui Petrache Lupu – că a fost adevărul pur, adevărul răstălmăcit sau „adevărul“ impus de comuniști, așa cum se obișnuia în perioadă, nu vom ști niciodată. Cert este că ciobanul îl acuza pe părintele Bobin că l-ar fi păcălit să spună că s-a întâlnit cu „Moșu“, ba mai mult, ar fi profitat financiar de pe urma fenomenului dezvoltat în comună: „Într’o Vineri de dimineaţă am plecat dela oi acasă în sat, seara pe la 6 m’am întâlnit la Buturugă cu Părintele Bobin îmbrăcat în haină albă, avea o barbă albă ca lâna și mustaţă, cu manta albă pusă pe cap. Atunci eu m’am speriat când am văzut așa un om gras. Atunci mi-a spus să nu-mi fie frică, spunând că eu sunt, măi Petrache, părintele Bobin, să spui la lume că eu sunt Moșu. M’a învăţat să mă duc să spui la lume că cu cine mă întâlnesc că eu l-am văzut pe Moșu, să te duci la Popa, la Primărie și la Biserică și dacă nu se pocăește, dacă nu ţine sărbătorile, dacă nu ţine posturile, să nu se mai râdă de părinţi, să nu se mai râdă de fraţi, dacă nu, distruge bucatele din toată România, va canuni cu foame, dacă nu vă dau foc, că nu vă căiţi, când bate popa clopotul, să stea toată lumea ca la sărbătoare, că este păcat și boului, să nu mai arunce lumea copii lăpădaţi la fântâni. (...) În fiecare sărbătoare, îmi spunea că vine lumea şi la urmă mai bem, du-te şi fă datoria, îşi băteau joc de mine, mă căleam. /.../ eu îi mustram pe ei: măi, de unde aveţi bani de jucaţi toate zilele /.../, jucau înainte. /.../ aveau obiceiuri rele, îşi băteau joc de mine să râdă lumea. /.../ Funcţionarii comitetului dela locul sfânt luau lefurile şi nu făceau serviciu. Comitetul avea o casetă şi o ţinea în biserică ca să pue lumea bani în ea, nu se interesa nimeni, se fura noaptea caseta. /.../ În 1946, în ziua de vot, în casa lui Gheorghe Pârvu din Maglavit, care face politica lui Maniu, m’am întâlnit cu Locot. Dulomea Tinca, deblocat, care mi-a spus «hai să bem şi să votăm cu Maniu». După ce m’am ameţit de băutură am fost lăsat singur. Toată lumea m’a văzut cât eram de călit. Eu am făcut cum am fost învăţat. El şi-a bătut joc de mine“. Preotul Bobin și ceilalți din grupul său au fost arestați de Securitate. Petrache Lupu a stat doar câteva luni în închisoarea de la Jilava și a trăit tot restul vieții în satul natal, până în 1994.