Falsa stare de bine

Spre deosebire de Festivalul Enescu - unde, dintr-un avant festivist si in virtutea razboiului pentru imagine declansat de actualul guvern, sumele imense alocate au permis aducerea in tara a unor

Spre deosebire de Festivalul Enescu - unde, dintr-un avant festivist si in virtutea razboiului pentru imagine declansat de actualul guvern, sumele imense alocate au permis aducerea in tara a unor orchestre prestigioase, generand o reala sarbatoare pentru melomani, Festivalul National de Teatru n-a beneficiat de aceleasi avantaje. Banii au fost mai putini, in ultimul moment Primaria Capitalei, dupa ce promisese sprijin, s-a retras din ecuatia organizatorica, iar atentia politicului s-a manifestat doar la deschidere, prin prezenta presedintelui Iliescu, un vechi impatimit de teatru. Din punct de vedere artistic, Festivalul a fost - asta ii e si menirea, de la infiintare - o oglinda a stagiunii trecute (2000-2001), reflectand direct valoarea acesteia. Una foarte scazuta, desi criticii de teatru care au facut selectia Ludmila Patlanjoglu, Natalia Stancu, Alice Georgescu si Ion Parhon s-au oprit la nu mai putin de 17 spectacole, pentru programul oficial. Motivatia lor, inclusa in programul Festivalului, nu mi se pare suficienta. "Starea de bine" a teatrului romanesc este, de ani buni, fals intretinuta, in virtutea inertiei, dintr-o bizara teama de a spune lucrurilor pe nume. Intr-un sistem blocat din punct de vedere administrativ, in lipsa adevaratilor manageri de institutii de specialitate, nivelul valoric al productiilor teatrale romanesti a scazut si el, alimentandu-se din mediocritatea cultivata aberant si nu dintr-o reala competitie, cum ar fi fost normal. Din 17 spectacole selectionate, cele de interes se puteau numara pe degetele de la o mana, fapt ce nu trebuie echivalat cu o nenorocire. Mai bine cateva spectacole cu adevarat bune, programate de mai multe ori, spre bucuria publicului larg (al carui acces la serile de festival a fost foarte anevoios, cererea de bilete fiind mai mare decat oferta) decat multe spectacole care, odata vazute, sa-i indeparteze pe oameni de teatru. Mai ales ca, in ciuda conditiilor proaste de viata, (sau poate tocmai de aceea) oamenii s-au intors in Romania cu fata spre teatru, iar salile au fost pe perioada festivalului arhipline. Prilej de intalnire, discutii, puneri in tema, chiar dispute, pentru oamenii de teatru - teoreticieni si practicieni - Festivalul National de Teatru si-ar indeplini mai bine functia de catalizator al miscarii teatrale pe care o reprezinta daca toti cei chemati sa contribuie la asta ar pune si un gram de pasiune in munca lor. Dar pasiunea e un cuvant din ce in ce mai rar intr-o societate bolnava de apatie cum este, din varii motive, cea in care traim. Sa speram ca teatrul va produce din ce in ce mai multe spectacole ale caror raze de lumina sa sfasie monotonia existentei noastre.