Evreii români şi Holocaustul

Muzeul Naţional de Artă expune, până în februarie, lucrări de Brauner, Marcel Iancu sau Maxy, dar şi artişti din perioada interbelică mai puţin cunoscuţi. Expoziţia îşi propune să arate că Holocaustul a distrus şi un mediu artistic fabulos, care era sincron cu arta occidentală din acea vreme.

Expoziţia-eveniment „Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului", organizată de Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR) şi Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel", a fost vernisată în sălile din corpul Ştirbei al Muzeului cu ocazia comemorării în România a Zilei Holocaustului (9 octombrie) şi va rămâne deschisă aici până în luna februarie a anului viitor.

Este destul timp pentru a vizita o expoziţie semnificativă, atât prin valoarea intrinsecă a artiştilor prezenţi cu lucrări aici, cât şi prin ceea ce doreşte să dovedească: fractura produsă de cel de-al Doilea Război Mondial şi persecuţiile antisemite într-una dintre cele mai remarcabile mişcări artistice ale noastre. De altfel, acesta a fost unul dintre rarele momente când România nu numai că era sincronă cu lumea artistică occidentală, ba chiar, prin emigrarea pariziană a câtorva artişti foarte importanţi, îi dădea Occidentului tonul.

Avangardă română şi europeană

Este momentul avangardei istorice a anilor '20-'30, care conţine multe nume influente originare din România, atât în literatură, cât şi în plastică, majoritatea acestora provenind din populaţia evreiască autohtonă, aflată atunci într-un număr semnificativ mai mare decât în prezent, mai ales în anumite zone ale Moldovei.

Expoziţia prezintă operele a 16 artişti evrei care au contribuit major la introducerea în spaţiul românesc a „artei noi", unii dintre ei numărându-se printre iniţiatorii unor direcţii avangardiste occidentale. Alături de nume de referinţă ale modernismului european ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim sau Max Herman Maxy, în expoziţie sunt prezentaţi şi artişti mai puţin cunoscuţi, precum: Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Arnold Daghani, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith.

Victime sau supravieţuitori ai măsurilor opresive îndreptate împotriva evreilor, aceşti artişti nu s-au bucurat decât episodic de atenţia criticii de după cel de-al Doilea Război Mondial, astfel încât asistăm acum la o necesară recuperare. Expoziţia este completată de un clasic al picturii româneşti, Iosif Iser, şi de două artiste plastice senzaţionale de origine evreiască: Margareta Sterian (născută Weinberg), cea mai mare pictoriţă a generaţiei interbelice, şi Lola Schmierer Roth (căreia muzeul i-a dedicat acum câţiva ani o extraordinară retrospectivă).

„Decadenţă şi imoralitate"

Iosif Iser, „La bourgeoisie s'amuse (Antanta cordială)“ (1908)

Curatorii expoziţiei, Monica Enache şi Valentina Iancu, îşi propun să demonstreze că evenimentele din România în perioada Holocaustului au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv şi aflat în deplină concordanţă cu manifestările din arta europeană a momentului, în care artiştii evrei erau integraţi culturii româneşti.

Se demontează astfel una dintre tezele recurente ale antisemiţilor din perioada interbelică, cea că arta numelor de origine evreiască ar fi un corp străin pe cultura „sănătoasă" băştinaşă, echivalând (ca orice avangardă) cu „putreziciune", decadenţă şi imoralitate (explicabile uşor şi comod prin caracteristici rasiale).

Aberantele aserţiuni au fost duse la paroxism de legionari şi de legionaroizi de toate soiurile (aceştia nu l-au iertat nici pe G. Călinescu, pe care l-au atacat în termeni duri şi violenţi, deşi este evident, în „Istorie...", că „divinul critic" nu înţelesese nimic din arta de avangardă), dar ele fuseseră lansate, dinainte de Primul Război Mondial, de naţionalişti „de modă veche", altfel stimabili şi în prezent, cum ar fi supraevaluatul Nicolae Iorga, coleg de partid cu A.C. Cuza, creatorul antisemitismului politic românesc.

Dimpotrivă, o astfel de expoziţie ne arată că avangarda interbelică românească, atât cea literară, cât şi plastică - formate în majoritatea covârşitoare din artişti de origine evreiască -, este un fenomen care nu poate fi desprins de „trunchiul" mainstream al culturii române, căreia îi aparţine în mod necesar. Mai mult, este singurul moment în care România are de spus ceva original culturii occidentale, prin artişti ca Arthur Segal, Marcel Ianco, mai târziu Victor Brauner; la fel şi în literatură, prin Tristan Tzara, B. Fondane sau Ilarie Voronca, mai târziu Ionesco, Gherasim Luca sau Paul Celan.

Aurel Mărculescu, „Înmormântare în lagărul de la Vapniarca“ (1944) Arthur Segal, „Autoportret“ (1910) (jos)

După cum se ştie, artiştii evrei care au supravieţuit anilor 1940 nu s-au mai regrupat. Aceştia fie şi-au continuat parcursul artistic în străinătate (Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim), fie s-au reorientat, mai mult sau mai puţin forţat, spre directivele oficiale ale regimului comunist, respectiv spre realismul socialist (Iosif Iser, M.H. Maxy), fie au renunţat să mai lucreze (Lazăr Zin, Mina Byck Wepper). Alţi artişti, supravieţuitori ai lagărelor, precum Arnold Daghani şi Egon Marc Lövith, au păstrat vie memoria deportării, realizând unele lucrări cu caracter de document.

Lucrările expuse provin din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României (secţia de Artă Românească Modernă, Cabinetul de Desene şi Gravuri, Muzeul Colecţiilor de Artă), dar şi din colecţii private şi de la alte instituţii din ţară: Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România - Comunitatea Evrei-lor Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Judeţean Maramureş - Centrul Artistic Baia Mare, Muzeul Naţional de Istorie a României şi Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea.

Info

„Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului"

Unde: Muzeul Naţional de Artă al României, corp  Ştirbei (str. Ştirbei Vodă 1-3)

Când: până la 13 februarie 2011, miercuri-duminică, orele 10.00 - 18.00