Et in Bretania ego

Istoricul de artă Doina Păuleanu a strâns într-un album poveştile pictorilor români inspiraţi de acest ţinut fascinant din nordul Franţei. Albumul „Singularitate şi reconstrucţie imaginară“ a fost lansat la Centrul Cultural ArtSociety, prezentarea aparţinându-i lui Andrei Pleşu.

Sub acest titlu preţios şi oarecum neinspirat se ascunde o nouă contribuţie de referinţă la aprofundarea unor aspecte esenţiale ale picturii româneşti moderne datorată istoricului de artă Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă din Constanţa. După majora lucrare „Pictori români la Balcic", un impozant album dedicat celei mai fascinante direcţii a picturii româneşti interbelice, de data aceasta este vorba de legătura dintre pictorii români şi o altă zonă geografică profund determinantă, respectiv provincia franceză Bretania, aşa cum se exprimă în lucrările artiştilor români, între 1876 şi 1940, de la Grigorescu până la M.W. Arnold. Albumul vine oarecum în prelungirea unei expoziţii-eveniment despre conexiunile dintre Bretania şi arta românească, organizată acum un an la Muzeul Naţional de Artă al României, cu sprijinul mai multor muzee şi instituţii franceze.

Extremul Occident

De-a lungul celor 300 de pagini ale impunătoarei apariţii, publicată cu spectaculozitate grafică de Editura Arcade, cu sprijinul Muzeului de Artă din Constanţa, Doina Păuleanu face un documentat şi minuţios excurs prin opera pictorilor români atraşi de ţinutul breton, fără a se limita doar la aspectele faptice şi biografice (de altfel, redate cu scrupulozitate), ci încercând, prin analiza lucrărilor rezultate, să determine ce i-a atras pe atâţi artişti români spre un tărâm străin, altfel atât de diferit de tot ceea ce îi formase acasă.

„Exotismul" acestei provincii extrem-occidentale a Europei, înrădăcinată în tradiţii ancestrale (aici s-au născut, de altfel, legendele cavalereşti din „ciclul breton") şi necoruptă, la acea vreme, de civilizaţia modernă atotcotropitoare, ar putea fi una dintre explicaţii. Portretele de ţărani şi pescari bretoni, surprinşi în interioarele atât de specifice ale locuinţelor lor (neatinse de secole), sunt de o mare pregnanţă. Portul şi datinile bretone erau, la acea vreme, o reminiscenţă de tradiţie exotică, ceea ce atrăgea artişti din întreaga Europă.

La fel, şi peisajul breton, aflat la marginea oceanului, era foarte ofertant pentru pictorii români, şi nu numai. Marinele care redau ţărmul Atlanticului şi obiceiurile pescăreşti sunt de o mare spectaculozitate, constituind, într-un fel, un pandant şi o complementaritate faţă de cealaltă zonă geografică majoră a picturii româneşti, Balcicul: soare/ceaţă, lumină/umbră, trepte line / stânci ameţitoare, dolce far niente / muncă grea, dulce/aspru, Orient/Occident, şi opoziţiile pot continua. Lucrarea este îmbogăţită de 143 de reproduceri ale lucrărilor pictorilor români trataţi în carte.

Poezie şi ameninţare

„Aici se sfârşeşte lumea veche; iată punctul ei cel mai îndepărtat, limita sa extremă", scria despre Finistère („finis terrae"), în 1847, Gustave Flaubert. „În faţă se întinde, ad horizontis undas, marea, iar în spate se află nu numai întreaga Europă, ci şi Asia cea nesfârşit de misterioasă", consideră autoarea. Cartea începe cu o evocare a marilor figuri care şi-au descris impresiile legate de acest loc: nu numai Flaubert, ci şi Chateaubriand (născut la Saint Malô), Anatole France, Stendhal, Jules Michelet, Ernest Renan. Părintele peisajului modern şi al picturii impresioniste este, bineînţeles, englezul Turner, iar acesta, alături de Constable, sunt indicaţi de autoare - citându-l pe Germain Bazin - drept surse ale noii „estetici a senzaţiei".

„Doar în Marea Britanie, cele trei elemente care compun peisajul - pământul, cerul şi apa - par să se amestece într-o substanţă unică", scria Bazin, în „Istoria avangardei în pictură". „În Mica Bretanie, pământul, cerul şi apa se caută, se îmbrăţişează, se despart sau se sfâşie cu încrâncenare ori tandreţe; în alcătuirea elementului teluric intră nu numai pământul, ades neroditor, dar şi stânca, pădurea, nisipul, noroiul lăsat de refluxuri; apa este deopotrivă cea a pâraielor, a izvoarelor, a râurilor şi a oceanului (adeseori invocat de Lautréamont); iar norii pot fi sursă de poezie («les merveilleux nuages», de care aminteşte Baudelaire), dar şi o tragică ameninţare", consideră Doina Păuleanu. „Stendhal a trăit, călătorind în Bretania, asemenea momente «într-adevăr druidice» şi le descrie, răvăşit", aminteşte autoarea.

Primul artist român care calcă pământul Bretaniei este Nicolae Grigorescu, în 1876, la Vitré, inaugurând astfel o direcţie fertilă a picturii noastre. Până în 1940, când războiul şi, mai apoi, deceniile de comunism vor întrerupe această legătură, vor picta, în diverse colţuri ale Bretaniei, mulţi dintre cei mai importanţi artişti români, cu toţii trataţi în amănunt în carte: Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Ştefan Popescu, Jean Al. Steriadi, Eustaţiu Stoenescu, Iosif Iser, Kimon Loghi, Nicolae Vermont, Constantin Artachino, M.W. Arnold. Un capitol special este dedicat „doamnelor picturii româneşti" în Bretania: Cecilia Cuţescu Storck, Elena Popea, Rodica Maniu, Nutzi Acontz, iar un subcapitol periplului breton al Reginei Maria. „Bretania a fost extrasă din imaginarul pictorilor doar prin război şi comunism, care au izolat estul aceluiaşi pământ de continentul şi ulterior chiar de lumea căreia îi aparţine", încheie autoarea.

Info

„Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români în Bretania (1876-1940)" de Doina Păuleanu
Editura Arcade, Bucureşti, 2010, sub egida Muzeului de Artă Constanţa
Număr pagini: 304