De ce îi e frică Elenei Ferrante şi cum a fost prima iubire

Elena Ferrante, cel mai bine vândut autor italian, aclamată pentru seria Tetralogia napolitană „Prietena mea genială", a scris deja primele două editoriale în Guardian Weekend Magazine, despre prima dragoste, respectiv despre cum să înveţi să îţi accepţi frica.

În primul editorial din Guardian Weekend Magazine, Elena Ferrante a scris despre cum îşi aminteşte prima dragoste: el era înalt, foarte slab şi foarte chipeş. A portretizat un băiat la a cărui vedere pierdea percepţia asupra lumii şi simţea că e pe punctul de a leşina, „nu din slăbiciune, ci dintr-un exces de energie”. 

El avea 17 ani, ea 15, şi se vedeau în fiecare seară, însă relaţia nu era febrilă, până când, într-o seară, ea l-a sărutat „cu o asemenea intensitate avidă şi neruşinată încât după, am decis să nu îl mai văd”. 

„Ne privim mereu primele dăţi cu o indulgenţă excesivă. Chiar prin natura lor, acestea se întemeiază pe lipsa experienţei aşa că, de regulă, nu sunt încununate de suces, şi ne amintim de ele cu simpatie, cu regret. Sunt înghiţite de toate timpurile care urmează, de transformarea lor în obicei şi, totuşi, le atribuim puterea irepetabilităţii [...] După, am descoperit că ceea ce îmi amintesc distinct despre prima mea iubire este starea mea de confuzie. Sau mai degrabă, cu cât lucram mai mult la ea, cu atât mă axam mai mult pe deficienţele sale: memorie vagă, incertitudini sentimentale, anxietăţi, nemulţumiri. Nimic, de fapt, nu era suficient, aşteptam şi voiam mai mult, şi eram surprinsă că, pe de altă parte,el care după ce mă dorise atât de mult, m-a considerat de prisos şi a fugit pentru că avea alte lucruri de făcut”. -

Cel de-al doilea editorial al Elenei Ferrante este despre frică, autoarea făcând o listă cu lucrurile de care se teme, mărturisind că este speriată în special de şerpi, dar şi de păianjeni, viermi, muşte, înălţimi, lifturi sau avioane. 

„Şi totuşi, când eram copil, mereu, când era nevoie să par neînfricată, păream neînfricată. Curând aveam să mă obişnuiesc să îmi fie mai puţin frică de pericole, fie ele reale sau imaginare, şi am început să mă tem mai mult, mult mai mult, de momentul în care ceilalţi reacţionau pentru că nu ştiam cum să reacţionez[...] Şi, astfel, trebuie să recunosc, mi-e frică de mine însămi. Ştiu de multă vreme că poate să mă ia valul aşa că încerc să îmi înmoi reacţiile agresive pe care m-am forţat să le am încă de când am copil”,  a scris ea.