De ce bărbatul trebuie să intre primul într-un taxi? Codul Bunelor Maniere din trecut şi până astăzi

Deşi unele dintre ele par de neînţeles sau au explicaţii ciudate, bunele maniere s-au păstrat până în ziua de astăzi şi contribuie la relaţionarea în bune condiţii cu ceilalţi. Există un set de reguli care, dacă sunt respectate, îi fac pe oameni să se simtă bine în compania noastră.

Deşi obiceiurile diferă de la o ţară la alta, a dărui flori unei doamne, a contribui la spălarea vaselor după o cină, sunt lucruri întâlnite în toată lumea şi pe care mulţi le respectă cu stricteţe, tocmai pornind de la acest cod. 

Se presupune că prima carte de bune maniere a fost scrisă în jurul anului  2400 î.Hr. de către Ptah-hotep, edilul Egiptului. Codul bunelor maniere îşi are rădăcinile în Antichitate, odată cu dezvoltarea artei oratorice şi a teatrului. În vremurile acelea se punea foarte mare accent pe gesturi, pe miscările corpului, considerându-se deosebit de importante pentru exprimarea nobleţii şi perfecţiunii spiritului. Gesturile trebuiau să fie moderate, nici foarte iuţi, dar nici foarte domoale. Confucius considera că omul nu se poate purta normal decât utilizând un cod, nişte reguli, bunele maniere fiind astfel încorporate de atunci în unele norme sociale.

În Evul Mediu percepţia despre gesturi s-a schimbat, considerându-se că acestea puteau exprima ceea ce se află în interiorul unei persoane, caracterul acesteia, slăbiciunile, punctele forte. Disciplinându-şi gesturile, omul se putea cizela, putea deveni mai bun.

În Franţa secolelor XII-XVIII s-au pus bazele normelor de bună purtare cunoscute şi în ziua de astăzi. Grădinarul-şef al regelui Ludovic al XIV-lea a cerut Majestăţii Sale să facă un act ce stipula respectarea a unor reguli de purtare, deoarece, neatenţi fiind, nobilii călcau peluzele proaspăt însămânţate ale Parcului de la Versailles, deşi grădinarul îi atenţionase prin diverse inscripţii că acest lucru este interzis. Astfel, bunele maniere erau împărtăşite membrilor curţii sale cu ajutorul unor cărţi mici pentru ca toţi oamenii să aibă un comportament civilizat şi unitar în prezenţa Majestăţii Sale. Acea bucată de hârtie pe care erau notate bunele maniere purta numele de „etichetă”.

Deşi „eticheta” provine de la francezi, George Washington nu s-a lăsat mai prejos şi la vârsta de 16 ani a transcris lucrarea „Reguli Civice şi Comportamentul decent în prezenţa cuiva şi în timpul conversaţiilor” ce cuprindea 110 reguli de conduită.

Mai târziu, în 1922, Emily Post publică lucrarea „Eticheta - în Societate, în Afaceri, în Politică şi Acasă", un bestseller ce a promovat bunele maniere.

Din 1978, Judith Martin (Miss Manners), jurnalist american, răspunde întrebărilor despre etichetă şi scrie eseuri pe probleme de maniere, sau clarifică esenţialele calităţi ale politeţii. Aceasta a povesteste într-un interviu  din 1995 importanţa bunelor maniere: „ Dacă te comporţi într-un mod care-i ofensează pe oamenii cu care ai de-a face, aceştia se vor îndepărta de tine. Există o mulţime de oameni care afirmă: Nu ne pasă de etichetă, dar nu putem accepta felul în care aşa-şi-aşa se comportă şi nu-l vrem în jurul nostru.” Miss Manners spune care este marele minus al bunelor maniere: „Eticheta nu are mari sancţiuni aşa cum are legea. Dar cea mai mare sancţiune pe care o putem aplica este de a nu avea de-a face cu aceşti oameni şi de a-i izola deoarece comportamentul lor este insuportabil.”

Cele mai ciudate explicaţii ale bunelor maniere

De ce bărbatul trebuie să meargă, alături de femeie, pe partea exterioară a drumului este lesne de înţeles, dar de ce trebuie să spunem „noroc” sau „sănătate” unei persoane care strănută? Sau de ce bărbaţii le oferă flori femeilor?

De ce trebuie să spunem „noroc” sau „sănătate” unei persoane care strănută?

În ziua de astăzi această regulă este discutabilă, întrucât se recomandă ignorarea momentului şi evitarea oricărei remarci atunci când cineva strănută în imediata vecinătate. Cu toate acestea, faptul că îi urezi „sănătate” cuiva care dă semne de guturai este considerat un gest de bunătate şi solidaritate. În trecut, oamenii considerau că îţi poţi pierde sufletul sau bătăile inimii ţi s-ar putea opri în urma unui strănut. În acest caz, „Fii binecuvântat” era o considerată o urare cu puteri oarecum vindecătoare, fiind menită să prevină aceste nenorociri,  mai ales că pe atunci oamenii mureau din simple răceli sau gripe  din cauză că medicina nu era prea dezvoltată. 

Citiţi continuarea articolului pe www.historia.ro