Cum şi-l închipuiau vikingii pe Iisus: regele războinic

În scrierile pline de anecdote ale lui Notker  Balbulus (Gesta Caroli Magni), găsim la un moment dat un pasaj care dincolo de exagerările sale, prezintă şi unele indicii esenţiale referitoare la cum înţelegeau vikingii creştinismul.

Călugărul Notker  Balbulus pomeneşte la un moment dat cum un grup de nordici se botează la îndemnul lui Ludovic cel Pios. Printre aceştia se numără şi unul foarte revoltat că i-au fost rupte hainele şi că nu mai primeşte ca odinioară veşminte albe după botez, ci numai nişte zdrenţe, şi dacă nu l-ar fi lăsat fără haine, nu l-ar mai fi primit iar pe Iisus. Era a 20-a oară când se boteza.

Notker spune anecdota cu scopul de a arăta cât de puţin îi interesa pe vikingi însemnătatea sfintelor taine şi că de fapt adoptarea creştinismului avea nişte scopuri cât se poate de pragmatice. Fenomenul botezării în masă a vikingilor, periodic, se datora în primul rând faptului că prin creştinare erau facilitate legăturile politice dintre scandinavi şi lumea occidentală. O problemă foarte delicată însă este aceea care ţine de adaptarea mentală la noua ideologie religioasă. Ce ştiau vikingii despre creştinism? Ce credeau despre el şi cum l-au legat de tradiţiile lor strămoşeşti? Din păcate nu avem decât nişte informaţii fragmentare pentru secolele IX-X, majoritatea din poezia scaldică şi inscripţiile runice.

Oficial vorbind, creştinismul adoptat în mod oficial de lideri precum Harald Blåtand sau Volodimer cel Mare în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a suferit o fază incipientă, de preconvertire, în care sâmburii credintei noi ajungeau printre indivizii de rând. Marile catedrale, mănăstirile şi bogăţiile de aici cu siguranţă că au atras atenţia nordicilor asupra ei. Cele mai timpurii informaţii despre botezul nordicilor ne duce chiar în timpul lui Charlemagne, a cărui expansiune l-a pus faţă în faţă cu căpeteniile din sudul Danemarcei (Hedeby). Nu au existat doar confruntări, ci şi schimb de emisari.

Una dintre metodele folosite de Carol cel Mare pentru a profita de pe urma conflictelor dintre lideri danezi a fost trimiterea de misionari pentru a răspândi creştinismul. O încercare cu succese limitate, ce-i drept. Pentru anul 807 însă, anonimul Poeta Saxo ne povesteşte că un anume lider pe nume Halfsdan vine la împărat cu o suită de danezi, cerând botezul. Iar 20 de ani mai târziu, regele Harald Klak este botezat cu toată familia şi alaiul de războinici la curtea lui Ludovic cel Pios, un act de necesitate politică pentru a câşitga aliaţi în luptele de acasă.

De altfel , mai multe surse france, anglo-saxone sau slave ne oferă exemple similare, de grupuri de nordici care se botează în funcţie de circumstanţe: fie este o decizie a unui lider după o înfrângere (Weland în 860), fie este o condiţie impusă de un tratat cu un monarh creştin (Guthrum cu Alfred cel Mare în 878, Olaf cu Aethelred în 991). Si în est, după un asediu nereuşit al Constantinopolului din 860, varegii încep să se convertească şi, potrivit Vita Basilii, acceptă botezul de la un episcop, apărând aici ca şi în alte multe cazuri motivul miracolului unei biblii care nu putu fi arsă. Rareori se pomeneşte că vreun nordic ar fi nutrit el însuşi dorinţa de a se converti, poate doar la Rimbert, în Vita Ansgari.

Citeşte continuarea pe historia.ro