Cum s-a pierdut România Mare în 24 de ore. Nicolae Iorga: „Catastrofa Basarabiei, și în ce rușinoase condiţii!“

22 de ani. Atât a ținut minunea numită România Mare. În iunie 1940, regele Carol al II-lea ceda fără luptă Basarabia și Bucovina, teritorii ale vechii Moldove a lui Ștefan cel Mare. Politica revizionistă a sovieticilor s-a impus pe harta internațională, iar românii își pierdeau țara și pe ei înșiși. Putem întoarce Istoria pe toate părțile, putem judeca și putem acuza, dar, în final, motivul dezmembrării țării noastre este rezumat perfect de istoricul Florin Constantiniu: „Am pierdut România Mare fiindcă n-am fost vrednici să o păstrăm“.

Evenimentele de la finalul lui iunie 1940 au fost pe cât de simple, pe atât de tulburătoare. Într-o Europă care a menținut cu greu siguranța unei păci fragile, Al Doilea Război Mondial începuse deja de aproape un an, susținut de flacăra aprinsă a revizionismului. Cum deja pare că este obiceiul, harta lumii a fost întinsă pe masă, iar liderii implicați în conflagrație au pus degetul pe teritoriile dorite. Pe 23 august 1939 se semna la Moscova celebrul pact de neagresiune între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, prin reprezentanții lor, ministrul de Externe german, Joachim von Ribbentrop, și omologul său sovietic, Viaceslav Molotov. Înţelegerea dintre Hitler și Stalin a fost o surpriză pentru întreaga lume, însă României i se prăbușise cerul. Articolul 3 al tratatului era o dedicație pe care nu o dorea: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic faţă de aceste regiuni“. Dat fiind faptul că Rusia nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, nu putem spune că decizia i-a luat pe nepregătite pe ai noștri, mai ales dacă ne gândim la tot efortul diplomatic depus în anii ’30 de Titu Maiorescu pentru a rezolva această situație de la Moscova. Rușii erau fermi, clari și spuneau răspicat ce își doresc (o trăsătură politică de-ale lor de care nu s-au dezis până în prezent): în 1937, ministrul de Externe sovietic, Maksim Litvinov, îi sublinia lui Maiorescu că „Vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile“.

Cum se pierde o țară în 24 de ore

Anul 1940 a început cu pieptul înainte. Carol al II-lea spunea că „nicio brazdă de pământ românesc nu va fi cedată fără luptă“, însă șase luni mai târziu, răbdătorul Stalin a râs de el cu gura până la urechi. Pe 22 iunie 1940, Franța capitula în fața Germaniei, iar Marea Britanie era sub asediu, astfel că România își pierdea cei doi importanți aliați. O zi mai târziu, rușii deja puseseră în mișcare aplicarea articolului, ba mai mult, Molotov îi comunica ambasadorului german la Moscova că Uniunea Sovietică dorește și Bucovina ca „preț al ocupării și exploatării Basarabiei“. Lui Hitler nu i-a plăcut lăcomia rușilor, prin simplul fapt că se considera moștenitorul de drept al fostelor teritorii ale Imperiului Habsburgic, printre care și Bucovina. Führerul nici nu apucase să le spună rușilor că nu e de acord, că ei deja luaseră frâiele în mâini și îl contactaseră pe ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu. Era 26 iunie, ora 10 seara, când i-a fost înmânată nota ultimativă. În afara absurdității cererii, rușii plusau: românii erau obligați să dea un răspuns în termen de 24 de ore. După mai multe întreruperi în comunicare, mesajul întreg a ajuns în România abia la 6 dimineața.

În dimineața lui 27 iunie, aparent, regele Carol al II-lea nu își asumase nicio decizie, așa cum era în prerogativele sale. În schimb, a început să întrebe în stânga și-n dreapta: cedăm fără luptă? Căci departe de el erau vorbele unchiului său, primul nostru rege, Carol I: „Totul pentru țară, nimic pentru mine“. Culmea, primii cărora le-a cerut sfatul au fost ambasadorii Germaniei și Italiei. Apoi, pentru ora 12.00, avea să convoace Consiliul de Coroană, care oricum avea doar rol consultativ. Fiecare și-a expus înflăcărat punctul de vedere și s-au conturat clar două tabere. S-au dat argumente militare, politice, logistice, patriotice – subiective și obiective. S-a ridicat tonul și s-a bătut cu pumnul în masă. Nimic clar: 10 participanţi se pronunţă pentru acceptarea ultimatumului, 11 împotrivă, 4 sunt pentru negocieri cu rușii, iar premierul Tătărescu se abţine.

România Mare nu avea susținere de la nimeni – nici de la vecini, nici de la aliați, pare că nici măcar de la propria clasă politică. La 9 seara, un nou Consiliu de Coroană. Oamenii erau deja irascibili, iraționali. Se aruncă vini istorice, se dezbat bugetul și starea armatei. La final, doar șase au mai rămas pe baricadele apărării țării cu orice preț. În rest, așa cum concluziona și Constantin Argetoianu: „Liniște în Est. Sacrificii momentane“. Carol al II-lea a luat cunoștință: cedăm Basarabia fără luptă. Iată cum au fost necesare doar 24 de ore ca o țară să fie dezmembrată, iar oamenii ei să fie forțați să treacă pragul iadului sovietic. Ștefan Ciobanu, unul dintre membrii Sfatului Țării în Basarabia în momenul unirii cu Țara-mamă, spunea cu lacrimi în ochi în timpul primului consiliu: „Ne batem! Blestem pe noi dacă nu ne batem“. Nu ne-am bătut și blestemul iată că ne încătușează și acum prezentul.

ULTIMATUMUL. „Să înapoieze cu orice preţ Uniunei Sovietice Basarabia“

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica sovietică ucrainiană.

Uniunea sovietică nu s’a împăcat niciodată cu faptul luărei cu forţa a Basarabiei, ceea ce Guvernul sovietic a declarat nu o singură dată şi deschis în faţa întregei lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situaţiunea internaţională care s’a creiat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, URSS consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirei adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunei înapoierei Basarabiei Uniunei Sovietice.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerei Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate cu Ukraina sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţei de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într’o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului şi populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1/ Să înapoieze cu orice preţ Uniunei Sovietice Basarabia;

2/ Să transmită Uniunei Sovietice partea de Nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul român va primi propunerile de faţă ale URSS şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre URSS şi România.

Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 Iunie curent“.

„Toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat“

În caietele sale cu însemnări zilnice, regele Carol al II-lea a lăsat două tabele, puse unul lângă altul, cu voturile membrilor Consiliului de Coroană, crezând că, poate, astfel Istoria va împărți vina – una dintre multele sale dovezi de lașitate, un gest asemănător cu cel al lui Pilat din Pont. Totuși plin de orgoliu și de aroganță, el avea să noteze după cea de-a doua ședință: „Consiliul are loc și am ieșit din el amărât și dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai șase voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu“. La fiecare dintre Consilii au fost 26 de participanţi/votanţi, cu menţiunea că Tătărescu votează doar la primul Consiliu de Coroană, iar Vaida, doar la al doilea.