Cum era bătută şi tratată femeia în Evul Mediu în Ţările Române!
0Dacă în preistorie raritatea reprezentărilor masculine în arta plastică în comparaţie cu cele feminine pare să sugereze o subordonare a bărbatului în raport cu femeia, în epoca medievală criteriile valorice sunt altele, fiind mai puţin favorabile femeii, care devine prin excelenţă o fiinţă dependentă şi asistată social.
Imaginea femeii, locul atribuit ei în ierarhia socială şi felul cum a fost percepută în epocă sunt reliefate în diverse acte oficiale, foi de zestre, testamente, coduri de legi şi alte documente.
În spaţiul românesc al Evului Mediu viaţa citadină era puţin răspândită, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor fiind frânată de consecinţele dezastruoase ale dominaţiei otomane. Agricultura şi creşterea animalelor erau îndeletniciri practicate şi de o mare parte a orăşenilor, fenomen ce l-a determinat pe marele istoric Vasile Pârvan să afirme că „românii au fost întotdeauna un popor de ţărani“.
Într-o societate rurală chinuită, marcată de decăderea ţărănimii libere şi aservirea ei, în care principala grijă a bărbatului era să asigure mijloacele materiale necesare traiului familiei sale şi achitarea dăjdiilor către stăpânire, statutul social al femeii era tributar unei paradigme bazată pe cutume, unele dintre acestea bucurându-se de girul Bisericii. Dispoziţiile privitoare la unele fapte şi relaţii din viaţa socială a femeii, felul cum era percepută de colectivitate în raport cu locurile pe care le frecventa şi împrejurările în care erau aplicate sancţiunile în urma încălcării prevederilor sunt cuprinse şi descrise amănunţit în legislaţia timpului, cum ar fi pravila munteană „Îndreptarea Legii“, apărută în 1652, în vremea domnitorului Matei Basarab, sau „Cartea românească de învăţătură“, tipărită sub îngrijirea contemporanului său moldovean, Vasile Lupu, în anul 1646.