Cruciadele, de la legendele cavalereşti, la realităţile meschine ale Evului Mediu
0Ideea războiului sfânt nu este una exclusiv musulmană, cum ne place să credem uneori. Lupta sub stindardul crucii o întânim adesea în istoriografia românească atunci când vorbim de faptele de arme ale voievozilor români în conflictul lor aproape legendar cu turcii.
De cele mai multe ori aceştia din urmă chiar făceau parte din alianţe internaţionale îndreptate împotriva Imperiului Otoman, principalul inamic al puterilor creştine în Europa, precum şi al Ţărilor Române.
Totuşi apogeul acestor lupte sub stindarul crucii au loc în timpul Cruciadelor – care sunt adevărate războaie religioase cu aspect de colonizare a unor regiuni din orientul apropiat. Cruciadele târzii la care iau parte si unii intre voievozii români sunt mult mai puţin ample în desfăşurări de forţe şi de operaţiuni militare, adesea având doar caracter defensiv şi de a opri expansiunea otomană spre Europa.
Lumea în momentul declanşării cruciadelor
După căderea Imperului Roman de Apus sub valurile de migratori şi apariţia statelor medievale, construite prin aşezarea acestora din urmă, Occidentul s-a aflat o perioadă criză instituţională. Pe de o parte lupta pentru puterea absolută dusă între noii regi şi Biserică, pe de alta luptele interne duse între fostele căpetenii ale migratorilor de odinioară, ajunse după câteva generaţii principi şi cavaleri, şi a căror putere sporise, dar şi neînţelegerile între noii regi şi aceşti principi, făcea din Occident un butoi de pulbere. Acestora se adăugau şi factori precum un spor demografic mare, secete, molime, inundaţii, cunoştinţe puţine despre exploatarea agricolă, foamete etc.
La polul opus era Imperiul Bizantin, bogat şi mult mai stabil din punct de vedere financiar, cu monumente măreţe şi cu un trecut ce pentru contemporanii acelor veacuri era impresionant: în secolul al VI-lea Imperiul îndrăznea să proclame încă aproape toate posesiunile fostului Imperiu Roman – mai puţin Galia, Spania, Dacia şi Insulele Britanice.
Totuşi până la mijlocul secolului al VII-lea, în ciuda războiaelor victoriaose purtate de unii împăraţi bizantini oraşul Ierusalim, dar şi o parte a posesiunilor lor orientale le-au pierdut în favoarea arabilor, aflaţi în plină expansiune. Bizanţul însă a exercitat destul de multă putere şi influienţă în această zonă până după anul 1000, când în timpul Vasile II-lea se putea lăuda cu o zonă extinsă din sud-estul european: Balcanii, Grecia, Iliria, dar şi întreaga Asie Mică, până la Antiohia, ba chiar şi Georgia. Marea înfrângere bizantină de la Manzikert a dus la accelerarea declinului imperiului. În doar câţiva ani cam jumătate din teritoriile anantoliene vor fi pierdute definitiv.
La declansarea primei cruciade a mai existat un factor despre care se vorbeste mai putin: schisma celor două biserici din 1054. Aceasta îl proclama pe papa drept şef al întregii Biserici Catolice şi îl scotea cumva de sub tutela imperială. În acest contex papa Urban al II-lea a putut să emită prima bulă papală care să cheme la arme principii catolici pentru „eliberarea locurilor sfinte” – în fapt pentru creşterea puterii papalităţii în această regiune.
Trebuie spus că situaţia tensionată dintre cele două lumi şi biserici nu a apărut în secolul XI-lea, ci exista de o bună bucată de vreme. Realităţile diferite: dezmembrarea Imperiului Roman de Apus, migraţiile, prăbuşirea economică şi apoi reluarea vieţii pe parametrii unei lumi medievale cu mult diferită faţă de cea clasic romană, dar şi transformarea Imperiului de Răsărit în Imperiul Bizantin, numeroasele răscoale interne, disputele religioase, războaiele constante din răsărit cu perşii, selgiucizii, arabii, precum şi distanţa considerabilă dintre Roma şi Constantinopol (gândind la scara unui ev mediu în care drumurile sunt nesigure), au dus la creşterea rupturii dintre factorii de decizie, care pentru această perioadă sunt cei în primul rând Papa, respectiv Împăratul şi Patriarhul de Constantinopol.
Click aici pentru a citi continuarea pe Historia.ro