CRONICĂ „Stage Dogs“, în regia lui Florin Piersic Jr., comedia conştientizării. Cât teatru, atât sacrificiu nevăzut

”Stage Dogs”, în regia lui Florin Piersic Jr., cu el şi cu Marcel Iureş în distribuţie, a avut premiera la Teatrul Act, săptămâna trecută. După o piesă de David Mamet, ”Stage Dogs” este un spectacol în care actorii îşi joacă propria condiţie, şi în care, într-o atmosferă specifică filmelor noir din anii '40, cu improvizaţii de jazz între scene, este prezentată tensiunea dintre două generaţii de actori în culisele unui teatru.

”Stage Dogs” al lui Florin Piersic Jr. arată felul în care se leagănă balanţa de putere între doi actori din generaţii diferite: unul mai în vârstă, reprezentant al actorului infatuat, care se crede de neînlocuit, jucat de Marcel Iureş, respectiv cel mai tânăr, pe alocuri nesigur, dar care ajunge, în cele din urmă, să se răscoale, sau să şi-o ia în cap, în funcţie de unghiul din care priveşti: fie din cel al învăţăcelului, care îşi depăşeşte maestrul, fie din cel al personajului lui Iureş, unghi din care răscoala apare ca o lipsă crasă de respect.

Cât de bine joacă Florin Piersic Jr.este, probabil, cel mai evident, căci personajul său este cel dinamic sau, mai degrabă, cel care se (auto)construieşte pe parcursul spectacolului, acest lucru neînsemnând că Iureş nu şi-a jucat partea ca de obicei, impecabil. Revenind la colegul său mai tânăr, personajul său trece printr-o gamă largă de atitudini şi expresii: începe umil, plin de admiraţie faţă de cel cu o experienţă  îndelungată în teatru, ajunge apoi în stadiul de prietenie cu acesta, pentru ca, în cele din urmă, să răbufnească sub cererile acestuia de favoruri care sunt, de fapt, critici mascate absurde- unul dintre favoruri fiind ca tânărul coleg să joace o anumită scenă „mai puţin”.

”Stage Dogs” are în el ceva cinematografic, fiind o comedie dublată de un anumit mister specific thrillerelor americane, mister care îi apare brusc spectactorului prin intermediul personajului lui Iureş care vorbeşte, la un moment dat, plin de amărăciune, despre o anumită Paula din Brazilia, a cărei identitate abia finalul o dezăvluie.

Umorul este simplu, dar de efect, expresiile actorilor potenţându-l. Sunt aduse în discuţie detalii clişeice ale vieţii de actor: criticii, văzuţi ca actori rataţi, sau colegii-actori lipsiţi de talent şi care fac necesară o prestaţie mai bună, pentru a compensa. Decorul minimalist conturează în tuşe groase arta celor doi actori, luminile care apar în întunericul dens impregnând pe retină anumite gesturi, ori anumite expresii.

Teatrul este văzut aici ca o metaforă pentru viaţă în ansamblul ei, pentru relaţiile de putere care se pot instaura între doi oameni, chiar şi între cei care activează într-un domeniu precum cel al artei, dar şi ca o metaforă pentru ironia acută specifică vieţii, care te loveşte în moalele capului şi pe care nu  o sesizezi până când nu ţi-o semnalează actorii. În ”Stage Dogs”, ironia vine gradual, indirect, prin Paula din Brazilia.

Spectacolul regizat de Florin Piersic Jr. are şi marele merit de a-l imersa pe spectator în backstage-ul vieţii de actor, în care conceptul de faimă păleşte, iar cel al singurătăţii, al muncii şi al amărăciunii într-o oarecare măsură, ies în relief. Pe această linie, una dintre cele mai puternice replici rămâne cea rostită de personajul lui Iureş care cunoaşte foarte bine aceste sentimente: „Fă-i să râdă, fă-i să plângă! Fă-i să uite!” Cu această replică pe fundal, îţi dai seama cât de  privilegiată e poziţia de spectator, cu atât mai mult cu cât doi actori precum Marcel Iureş şi Florin Piersic Jr. se ocupă de partea revelaţiei.

Astfel, ”Stage Dogs” e spectacolul despre sacrificul de a juca, dar şi de a trăi în general, spectacolul care, printre râsetele provocate de schimbul de ironii între un veteran al teatrului şi mai tânărul său ucenic, te face să conştietizezi: cât teatru, atât sacrificiu nevăzut de spectator.