Compozitorul francez Erik Satie, poreclit „gentlemanul de catifea”, şi viaţa sa în sărăcie, închinată absurdului

Erik Satie (17 mai 1866- 1 iulie 1925) a fost probabil, unul dintre cei mai subapreciaţi compozitori, însă muzica sa ar fi influenţat operele mai multor contemporani. Personalitate bizară, Satie şi-a clădit o viaţă în singurătate, dar dominată de absurd şi de satiră: mânca numai alimente albe, în replică la scena unui roman, şi-a creat propriul cult religios, iar la un moment dat, şi-a cheltuit banii pe o colecţie de costume identice.

În 1879, Erik Satie era un student de la Conservator pe care profesorii îl considerau lipsit de orice talent. L-au exclus pentru doi ani şi jumătate, fiind ulterior readmis în 1885. Pentru că imaginea sa în faţa profesorilor avea să rămână neschimbată, Satie se înscrie într-un regiment de infanterie pe care îl părăseşte rapid, dându-şi seama că stilul militar nu i se potriveşte. 

În 1887, cu ajutor financiar din partea tatăui, se mută în Montmartre, unde compune, în 1888, „Trois Gymnopédies”, şi, în 1889, „Ogives”, cheltuind ultimii bani pe publicarea operelor. În timpul vieţii sale, mulţi aveau să îi caracterizeze melodiile drept bizare şi cu titluri amuzante. 

Pentru că nu avea resurse financiare, a ajuns să ofere meditaţii la pian şi să conducă orchestra de la ”Chat noir”. La scurt timp devenea  pianist la „Auberg du Clou”, unde îl întâlnea pe celebrul Debussy. 

Satie era înzestrat, dar îi era dificil să creeze. Compunea în minte, cântând secţiunile compuse mental acasă, la prieteni, mai ales că acolo unde avea să locuiască îi era imposibil.

Religia, faza alimentelor albe şi dragostea

„Avea o predilecţie către bizar, inventiv şi către pretenţiozitatea urâtă în viaţă şi artă, punând titluri amuzante operelor sale...Sub glumele şi comportamentul său amuzant, se ascundea o fire sensibilă şi serioasă”, scrie Carol Kimball în ”Song: A guide to art song style and literature”. 

În 1891, această predilecţie devine evidentă, căci compozitorul pune bazele unei biserici, „Église métropolitaine d’art de Jésus-Conducteur”, fiind trezorier şi mare preot, dar şi singurul ei adept, conform lui Piers Letcher ( în ”Eccentric France: The Bradt Guide to Mad, Magical and Marvellous France”).

De asemenea, absurdul pe care şi-l asuma era prezent chiar şi în hrana acestuia care, în jurnalul său, „Amintirile unui amnezic”, scria: 

„Mănânc numai mâncăruri albe: ouă, zahăr...grăsime de animale, viţel, sare, cocos...mucegai de pe fructe, orez, ridichi...paste, brânză...”

Într-un volum dedicat compozitorului, Caroline Potter notează că faza mâncatului doar de alimente albe ar fi fost „o inversiune comică a scenei cinei negre, din romanul << A rebours>> (1884), scris de Joris-Karl Huysmans.

Cât despre viaţa amoroasă a lui Satie, se cunosc detalii despre o singură astfel de legătură, cea din 1893, cu pictoriţa Suzanne Valadon. Acesta a cerut-o în căsătorie după prima întâlnire, dar nu s-a concretizat nimic, până în iunie, legătura „fiind gata”. 

Niciun suflet peste pragul său

Financiar, lui Satie nu îi era mai bine. În 1986, era atât de sărac încât a trebuit să se mute într-un spaţiu şi mai mic, pe aceeaşi stradă pe care locuia deja, Cortot, numărul 6, care „era atât de înghesuit încât nu puteai să deschizi uşa complet, iar pentru a intra în cameră trebuia să te urci în pat”. După doi ani în care ar fi făcut economii, compozitorul se muta în cealată parte a Parisului, pe Arcueil, unde avea să locuiască singur, pentru următorii 27 de ani, până la moarte, „fără să lase vreodată vreun suflet să îi treacă pragul”

„A acoperit ferestrele şi s-a descurcat cumva cu cele două piane mari pe care le-a pus unul deasupra celuilalt, cel de sus devenind spaţiu de depozitare pentru vederi şi scrisori...trăia în sărăcie absolută şi în Arcueil, fără apă curentă, fără gaz şi fără electricitate...”- Piers Letcher, despre locuinţa compozitorului. 

Pe Satie îl caracterizau un simţ al absurdului şi obiceiuri excentrice. Deşi nu avea bani, îi plăcea să arate bine, îmbrăcându-se clasic, fapt ce venea ca o ironie în faţa prietenilor săi care erau boemi, consideră autorul citat mai sus. În rarele ocazii când avea bani, îi cheltuia rapid, dovada fiind o mică moştenire pe care a primit-o la un moment dat şi pe care a cheltuit-o pe o colecţie de 12 costume de catifea gri, identice. La moartea sa, în 1925, îi rămăsese, nepurtată, jumătate din aceasta.

Din nou la şcoală, la 40 de ani

Erik Satie avea zile în care mergea peste 20 de kilometri pe jos, drumul dus-întors până la Montmartre, unde i se adunau prietenii şi cunoştiinţele. 

La 40 de ani, poreclit „gentlemanul de catifea”- de la costumele sale, s-a întors la studii, la Schola Cantorum, unde a studiat orchestraţie în contrapunct cu Vincent D'Indy şi Albert Roussel. După trei ani îşi primea ceritficatul pe care era înscris calificativul „tres bien”. 

Baletul şi prietenia cu Brâncuşi

În 1915, impresarul rus Serghei Diaghilev îl angaja pe el şi pe prietenii săi, Jean Cocteau şi Pablo  Picasso, să se ocupe de un spectacol de balet, numit „Parada”, undei cei trei ar fi inclus „efecte sonore revoluţionare”, printre care împuşcături de pistoale, sirene şi sunete de la maşina de scris. 

Satie a colaborat la un spectacol de balet şi cu Constantin Brâncuşi, în care a evoluat dansatoarea Lizica Codreanu, apropiată a sculptorului român. Cei doi artişi au fost prieteni apropiaţi până la moartea compozitorului, cu zece ani mai în vârstă decât Brâncuşi. Prietenia celor doi s-ar fi bazat pe „atracţia magnetică dintre două personalităţi diferite, care îşi găsesc surprinzătoare afinităţi”, după cum scrie Virginia Barbu, în lucrarea „În labirint cu Barbu Brezianu. Brâncuşi, muzica şi dansul”. 

O boală lăsată în voia sa

Erik Satie a murit pe 1 iulie 1925, la vârsta de 59 de ani, de ciroză care, se zvoneşte, ar fi fost lăsată în mod intenţionat netratată. Când i-a fost deschis studioul de pe Arcueil, au fost găsite peste 100 de umbrele, partituri scrise pe şerveţele, grămezi de ziare şi costumele de catifea care îi rămăseseră.