Calea lui Hélène Grimaud
0Revista „The New Yorker“ realizează un spectaculos portret al pianistei de origine franceză, care vorbeşte despre libertate, emoţie, încăpăţânare şi puterea de a inova. Jurnalistul şi eseistul D.T. Max, angajat al revistei „The New Yorker“, face un amplu portret al pianistei Hélène Grimaud în numărul de săptămâna aceasta. D.T. Max, care este şi autorul unei cărţi publicate la prestigioasa Random House, lucrează î
E pentru prima dată când Hélène Grimaud este surprinsă biografic în scris, într-un material atât de amplu. Unul care ajunge la esenţa pianistei: arată cum a luptat pentru a face lucrurile diferit, însă şi tristeţea şi singurătatea care decurg din asta. Grimaud, se întrezăreşte din text, şi-ar fi dorit să-i aibă (şi) pe alţii lângă ea. Iar jurnalistul îmbină cu măiestrie fâşii din viaţa pianistei, citate din interviuri, mici descrieri, ca să releve asta fără a trasa tuşe prea groase.
Stilul
Fotografia care deschide textul din „The New Yorker", intitulat „Calea ei. O pianistă cu păreri puternice" (http://www.newyorker. com /reporting/ 2011/11/07/111107fa_fact_max) o înfăţişează pe Grimaud cu picioarele flexate, în blugi, adidaşi şi-un tricou gri.
Hélène Grimaud stă întinsă pe-un scaun cu spătar într-o cameră de hotel din München. Lumina diafană şi fineţea perdelelor - camera are pereţi înalţi - dau fotografiei o aură nepământeană. D.T. Max a lucrat pentru material mai bine de trei luni, întâlnirea cu Grimaud pe care o descrie fiind din iulie. Fotografia îi aparţine Lisei Sarfati (http://www.lisesarfati.com/index.shtml).
Textul lui D.T. Max o urmăreşte pe Hélène Grimaud ca un aparat de filmat. Repetă o bucată de Mozart la pianul Steinway din cameră. „Îşi întinde braţele puternice şi cântă de parcă ar fi un înotător care se-aruncă în apă", scrie jurnalistul.
D.T. Max a reuşit să surprindă mărturisiri pe care Grimaud nu le-a mai făcut până acum. Prima întâlnire a lui Grimaud - care e stângace - cu pianul s-a întâmplat când avea şapte ani. Până atunci, îi povesteşte artista lui D.T. Max, fusese un copil ciudat, un outsider cu un puternic simţ moral. Sentimentul că nu-şi găsea locul o frustra. „Şi n-a trecut mult până s-a răzbunat pe ea însăşi. Dacă se-ntâmpla să cadă şi să se lovească la genunchiul drept, şi-l scrijelea până la sânge şi pe stângul. «Era mai mult decât plăcut. Îmi dădea sentimentul că ajung la altceva, că pot atinge alt nivel. N-aş fi putut s-o fac altfel»."
Triumful, nesiguranţa
Profilul din „The New Yorker" arată cum, de la momentul când a fost admisă la Conservatorul din Paris - avea doar 13 ani - şi debutul oficial, în 1999, cu Filarmonica din New York, Grimaud s-a luptat. Cu criticii, cu dirijorii, cu propriile convingeri. Era atipică, revoluţionară şi totuşi romantică. Preţuia emoţia, calitatea brută a unei interpretări, mai mult decât arabescurile şi excentricităţile, explică jurnalistul. Pentru ca, apoi, să contrabalanseze povestea triumfului cu un episod emoţionant, al nesiguranţei. „La finalul anilor '80, Grimaud nu mai era sigură că vrea să fie pianistă. Takashi Baba, care i-a produs în 1987 al doilea disc - bucăţi solo de Chopin, Liszt şi Schumann -, şi-o aminteşte ca pe o femeie care adora supa Maggi cu tăiţei şi plângea când un pasaj nu ieşea aşa cum îşi dorea. Era într-o fază «plutitoare». „Erau zile când n-aveam nici cea mai mică urmă de interes să ies din casă", o citează jurnalistul în „The New Yorker". Astăzi, concertele lui Grimaud sunt descrise drept o avalanşă emoţională. „Dacă un concert nu e o experienţă emoţională, atunci de ce ar mai asculta lumea muzică live?", subliniază D.T. Max spusele pianistei făcând încă o trimitere la personalitatea ei, „calea ei".
Iubitoare de lupi
Numele: Hélène Grimaud
Data şi locul naşterii: 7 noiembrie 1969, Aix-en-Provence, Franţa
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera:
- A studiat la Conservatorul din Aix, apoi la Marsilia
- La 13 ani este admisă la Conservatorul din Paris
- Înregistrează primul CD cu Integrala Studiilor tablou de Rahmaninov op. 33, pentru care primeşte, în 1986, Grand Prix du Disque
- A concertat sub bagheta unor dirijori precum: Daniel Barenboim, Claudio Abbado, Kurt Sanderling, Kurt Masur, Riccardo Chailly, Vladimir Jurowski şi Vladimir Ashkenazy
- Din 1990, se stabileşte în SUA, unde înfiinţează un centru de ocrotire a lupilor
- În ianuarie 2002 este distinsă cu Ordinul pentru Arte şi Litere
Locuieşte în: New York, SUA