Andrei Şerban: „Regia nu înseamnă să fim agenţi de circulaţie”

„Lucia di Lammermoor”, „Indiile galante”, celebrul „Troienele”, „Italianca în Alger” sunt doar câteva dintre operele pe care Andrei Şerban le-a pus în scenă în toată lumea, cu un succes răsunător.

De la Opera din Viena la Covent Garden şi de la Opera Bastille la Opera din Chicago sau la Opera Naţională din Iaşi, Andrei Şerban a creat şi recreat lumi întregi, alături de solişti celebri precum Placido Domingo, Natalie Dessay sau Roberto Alagna. Într-un album care va apărea în această toamnă, la Editura Nemira, cu titlul „Gânduri şi imagini”, fotografiile Mihaelei Marin sunt însoţite de cuvintele lui Andrei Şerban care povesteşte experienţa celor mai importante dintre montările sale din domeniul operei şi vorbeşte despre felul în care este percepută adesea regia de operă atât în rândul publicului, cât şi printre muzicieni.

„Sunt întrebat adesea, la o discuţie organizată cu publicul sau la un cocktail după o premieră: <Ce faceţi exact, domnule Şerban?>. Întrebarea exprimă o curiozitate reală şi îmi dau seama că în rândul spectatorilor de operă reacţiile sunt mult mai variate. E şi normal. Marea tradiţie a operei e legată de belcanto, adică de calitatea, de frumuseţea vocii. Cei care continuă să fie atraşi la operă doar de vocile cântăreţilor îl consideră pe regizor un intrus care deranjează.

Alţii pur şi simplu nu înţeleg că, pentru ca ei să poată primi impresii puternice în spectacol, o muncă extrem de complexă, în detaliu, a avut loc în repetiţii, că relaţiile dintre personaje nu se nasc spontan, oricât de superbe ar fi sunetele emise de solişti. E amuzant că uneori nici cântăreţii nu recunosc contribuţia regiei. O soprană cunoscută la Metropolitan şi la Opera din Paris a declarat într-un interviu că îmi mulţumeşte pentru că am lăsat-o să fie liberă pe scenă şi să facă ce vrea ea. Am fost uimit, căci tocmai lucrasem cu ea o operă de Verdi, unde îi arătasem nu doar fiecare mişcare a trupului, dar şi a braţelor, până şi a degetelor”, povesteşte Andrei Şerban amuzat.

„Uneori le răspund exasperat celor care nu înţeleg rolul meu: <tot ce fac e să le spun artiştilor pe unde să intre în scenă, de la stânga sau de la dreapta, din spate sau din faţă, pentru asta sunt plătit!> E o glumă amară, aţi ghicit. Regia nu înseamnă să fim agenţi de circulaţie!”, mai spune regizorul, explicând care este, de fapt, sensul esenţial al artei sale. 

„Uităm că opera, ca şi teatrul, povesteşte despre oameni, despre dramele lor, despre pasiuni, bucurii şi suferinţe, despre viaţă şi moarte, că totul e legat de percepţia subtilă a emoţiilor prin sunet, despre care ştim atât de puţin şi pe care avem nevoie să le conştientizăm, să le simţim vibrând în noi. Parte din munca regizorului este să ajute descoperirea, aducerea la lumină, împreună cu actorii-cântăreţi, a unei viziuni proaspete a gamelor atât de complexe de emoţii umane”.

Andrei Şerban lansează prin acest volum o întrebare care-şi aşteaptă răspunsul: „În definitiv de ce mergem la operă? Ca să fugim de viaţă sau ca s-o regăsim?”