Prima balerină Alina Cojocaru, vedeta companiei English National Ballet, plecată de mic copil din România, a mărturisit într-un interviu pentru "Adevărul" că, anul acesta, sărbătoreşte primul Crăciun împreună cu familia, după 25 de ani.

Feminină, gingaşă, finuţă, suavă. Cuvintele care o descriu la prima vedere pe Alina Cojocaru (33 de ani), dar în spatele lor se află un om deosebit de muncitor, respectuos faţă de ceilalţi,cu o voinţă de fier, putere de caracter şi cu o înţelepciune adâncă de viaţă. Drumul care i-a adus un succes uriaş la nivel internaţional i-a fost ghidat de la bun început de o etică impecabilă a muncii şi de respectul faţă de profesori şi de colegii artişti.

A studiat la Kiev timp de 7 ani de la vârsta de 9 ani, perfecţionându-se apoi, din 1997, la Şcoala Regală de Balet din Londra, în urma câştigării unei burse în cadrul Concursului Internaţional de Balet de la Lausanne. La 20 de ani a ajuns la rangul de prim-balerină la Covent Garden, cea mai înaltă distincţie care i se poate oferi unui artist din lumea dansului. 

În 2013 s-a mutat la Baletul Naţional Englez (English National Ballet) şi atunci când programul îi permite, Alina vine şi dansează în România. Am putut s-o admirăm anul trecut, în „La Sylphide“ şi săptămâna trecută în „ La fille mal gardée“/ „Fata prost păzită“, ambele balete fiind puse în scenă de Johan Kobborg, directorul Baletului Naţional Român şi partenerul de scenă şi de viaţă al Alinei Cojocaru.

Cu ocazia premierei „La fille mal gardee“, artista a povestit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ despre ce a învăţat în cariera sa, atât ca artist, dar şi ca om. Atunci când povesteşte despre viaţa ei, îţi dai seama că întotdeauna ea pare să vadă lucrurile din perspectiva celui care învaţă, care descoperă, nu abordează lucrurile de sus, având două calităţi definitorii: modestia şi curiozitatea. Dar poate cele mai ecidnete trăsături ale  Alinei Cojocaru sunt delicateţea şi bunătatea. 

„Weekend Adevărul“: După premiera cu „La fille mal gardée“, vei veni să dansezi mai des pe scena Operei Naţionale Bucureşti?
 

Alina Cojocaru: Da, sper că da. Ţinând cont de repertoriul pe care l-a adus Johan Kobborg la Opera Naţională Bucureşti, sunt multe spectacole pe care abia aştept să le fac, unele pe care nu am avut posibilitatea să le dansez până acum, deci mă veţi vedea mai des pe scena Operei Naţionale.

Cum ai reuşit să păstrezi limba română în toţi aceşti ani?

Am ţinut legătura cu familia din ţară şi vorbind în limba română cu ei, asta m-a ajutat să nu uit, dar nu mi se pare că este îndeajuns pentru că de multe ori îmi doresc să mă exprim şi nu îmi găsesc cuvintele necesare, îmi vine să le rostesc în engleză.

Îţi este mai uşor, mai natural să vorbeşti în limba engleză?

Desigur, după 14 ani petrecuţi la Londra, deja gândesc în limba engleză. Acum citesc mai mult în engleză decât în română.
Cum a fost la început? Ai plecat la Londra fără să ştii engleză.

Da, dar cred că norocul nostru este că în România citim subtitrările în română şi în acelaşi timp ascultăm în engleză, aşa că am învăţat foarte repede, dar am avut nevoie de antrenament pe partea de conversaţie. În plus, engleza nu a fost aşa de grea ca rusa.

„AM MAI MULTE CASE“

Nu e greu să treci de la Royal Ballet (Covent Garden), o companie cu un teatru stabil, la English National Ballet, unde te plimbi din teatru în teatru, tot timpul în turneu?

Primul an fost foarte greu pentru că plecam o săptămână, mă întorceam acasă, schimbam bagajul şi plecam din nou, dar acum m-am obişnuit, în loc să am o casă, am mai multe. Casa mea este scena, teatrul, în orice ţară ar fi. Ce mă bucură mult la English National este că de fiecare dată când păşesc pe scenă ştiu că o să fie cel puţin un spectator care nu a văzut un balet în viaţa lui. E un fel de bucurie şi responsabilitate să îţi reprezinţi arta în faţa acestor oameni, întotdeauna speri că o să le placă şi mai ales că o să se mai întoarcă la teatru.

Reacţionează altfel un public necunoscător?

Da, câteodată aplaudă la momente la care nu te aştepţi, alteori nu aplaudă deloc. Tu speri că le-a plăcut, însă abia la sfârşitul reprezentaţiei îţi dai seama.

Cum e publicul din Rusia? Este cel mai exigent public?

Nu ştiu, nu-mi dau seama. Când dansez spectacole atât de dramatice efectiv nu-mi dau seama cum a fost, cum a simţit publicul. În Cuba şi în America sunt cei mai entuziasmaţi, cei mai gălăgioşi.

La cea de la Balşoi, scena este foarte abruptă. Cum este să dansezi pe o scenă în pantă?

Spre norocul meu, am fost antrenată în studiouri cu podeaua în pantă, la Kiev, deci antrenamentul meu de la 9 ani a fost pe o scenă construită în pantă. După absolvire, schimbarea cea mare pentru mine a fost să dansez pe o scenă dreaptă, cum sunt cele din Occident. Acum m-am obişnuit pe o scenă dreaptă şi de fiecare dată când mă întorc la ruşi, mi se pare ciudat, dar foarte repede mă reacomodez. Genul acesta de scenă a fost făcută special ca să se vadă mai bine de la fiecare nivel.

<strong>Profesoara de la Kiev stătea în genunchi o oră şi jumătate să ne corecteze“</strong>

Cum a fost timpul petrecut la şcoala de balet din Kiev?

Nu o să uit toată viaţa mea pe prima mea profesoară care ne spunea ceva şi noi, nevorbind limba rusă, nu răspundeam în niciun fel. Nu se ridica din genunchi o oră şi jumătate cât lucram, fiindcă stătea la picioarele noastre să ne corecteze. Ea ştia că noi nu înţelegem ce ne spune şi ne arăta prin mişcare, fiecăruia în parte, cum trebuie să stăm corect, ce poziţii să avem.

Lucrul acesta m-a învăţat pe mine respectul muncii ca profesor, dar şi ca elevă. Fiindcă profesoara stătea în genunchi o oră şi jumătate să ne corecteze, nu aveam dreptul a doua zi să mă duc în sală şi să fac aceleaşi greşeli. Acesta cred că a fost norocul meu de la o vârstă foarte fragedă, să-i văd pe alţii cât de mult muncesc. Şi părinţii mei munceau mult, sâmbăta, duminica... Am crescut într-un fel care m-a învăţat că munca nu se termină la sfârşitul orei de studiu. Primii profesori şi părinţii, pe care îi vizitam la muncă împreună cu sora mea după şcoală, ei au fost norocul meu în viaţă, ei m-au ajutat să iau lucrurile în serios, să nu am impresia că acestea mi se cuvin, să muncesc pentru merit.

În şcolile de balet există o cultură a respectului faţă de profesor. Cum se manifestă relaţia cu mentorul în lumea baletului?

Da, este, pentru că de la o vârstă foarte fragedă ţi se spune cum să faci lucrurile de la o persoană care ştie mai multe decât tine. Este foarte important ca profesorul să ştie mai multe decât studentul, ca el să aibă ce să înveţe. De aceea, în şcoală ai profesori diferiţi la fiecare nivel.

După aceea, când m-am dus în teatru, am lucrat cu o profesoară foarte interesantă, care a crescut odată cu mine, nu i-a fost frică de o colaborare de la artist la artist, cu totul altă conversaţie. Am trecut prin faza în care am făcut ce mi s-a spus („good girl“), apoi am vrut să încerc altceva decât ce mi s-a spus pur şi simplu fiindcă aşa suntem noi, ca oameni: creştem cu părinţii, devenim adolescenţi şi vrem să descoperim lumea pe picioarele noastre, să facem greşelile noastre. Dacă nu încercăm noi înşine de bună voie o altă direcţie, nu descoperim cine suntem ca artişti, ceea ce ne place şi ceea ce nu ne place. Dacă nu încerci, nu ştii.

Ai avut momente de descurajare, de ezitare?

Este foarte important să ai posibilitatea să faci greşeli, fiindcă numai atunci îţi dai seama ce este pentru tine şi în felul acesta îţi găseşti identitatea ca artist şi ca om. Când te-ai descoperit pe tine, ceea ce îţi place, ce viziune ai pentru viitorul tău şi ai întâlnit profesorul potrivit, exact unde mă aflu eu acum în carieră, atunci eşti în rai. Orice se întâmplă în sală, ştii că viziunea ta şi viziunea profesorului cu care lucrezi este aceeaşi, atunci ai încredere totală în observaţiile şi corecţiile pe care le face profesorul pentru că ştii că ceea ce vrei tu să faci şi ce vrea profesorul este exact acelaşi drum. Însă, e greu să ajungi acolo fiindcă nu toţi oamenii sunt interesaţi de ce vrei tu să faci, îţi spun faci ca mine fiindcă aşa trebuie“. Nu tot timpul e aşa. Dacă lucrezi numai aşa, atunci devine un job ceea ce faci. Trebuie să ai curajul să gândeşti pentru tine ca om şi ca artist.

DESCOPERIREA DE SINE

La ce vârstă ajunge un balerin la această maturitate artistică?

Depinde şi de situaţie. Spre exemplu, la mine a fost accidentul în urma căruia nu am putut dansa o perioadă lungă (2008) şi am avut timp să mă gândesc, să îmi pun întrebări şi să îmi dau seama că efectiv, la 27 de ani, dacă cineva mă întreaba ce muzică îmi place, nu aş fi ştiut de să răspund pentru că nu am avut timpul să ascult decât ce se cânta în sală sau la radio. Nu căutasem eu singură diferiţi artişti să văd ceea ce îmi place. Acestea sunt lucruri pe care copiii le fac la 10 ani, eu aveam 27 de ani şi nu am avut timpul să fiu interesată de ce altceva mi-ar plăcea. Odată ce am avut timpul să mă descopăr pe mine zi de zi, am început să mă dezvolt ca artist.

Îţi faci timp să mai descoperi în continuare?

Da, e o altă viaţă. Sunt multe lucruri care s-au schimbat pentru mine în ultimul an şi jumătate, de când am plecat la English National Ballet, lucruri care mă ajută să păşesc pe drumul pe care vreau să merg.

Rămâi în ţară de Crăciun?

Şi asta o să pară ciudat, dar cred că este primul Crăciun pe care îl petrec în România de la vârsta de 9 ani. La ruşi, Crăciunul se sărbătoreşte în ianuarie, aşa că, pe timpul şcolii, noi ajungeam acasă după Sărbători. Crăciunul este lucrul care mă bucură cel mai mult, vor fi numai două zile, dar abia aştept să fiu alături de cei dragi. Am mai petrecut Crăciunul cu familia la Londra şi am reuşit odată să fiu de Revelion în România, dar de Crăciun acasă, nici nu mai ţin minte ce se face.

Alături de Johan Kobborg, pe scena Operei din Bucureşti

În „La fille mal gardée“, spectatorii au putut să îi urmărească, pe 13 decembrie,  pe aceeaşi scenă pe Alina Cojocaru, care a interpretat-o pe tânăra şi fermecătoarea Lise, şi pe Johan Kobborg, în rolul travesti al văduvei Simone.

Premiera „La fille mal gardée“ de  la Opera Naţională Bucureşti, a fost realizată de o echipă de creaţie internaţională. Pregătirea şi punerea în scenă a spectacolului au fost realizate de maestra suedeză de balet Malin Thoors împreună cu Johan Kobborg, scenografia este semnată de Sir Osbert Lancaster, întreaga producţie fiind supervizată de Jean-Pierre Jouventin şi beneficiind de consultanţa coregrafică a lui Michael O’Hare.

„La fille mal gardée“ sau „Precauţiuni inutile“, balet în două acte şi trei scene de Ferdinand Hérold şi John Lanchbery, este prezentat pentru prima dată în România, într-o interpretare coregrafică ce poartă semnătura unui nume de referinţă în baletul mondial, Sir Frederick Ashton. Spectacolul a făcut istorie în întreaga lume datorită subiectului său simplu şi accesibil, dar mai ales pentru posibilităţile multiple de a fi transpus în dans. Construită într-o notă umoristică aparte şi bazată pe conflictul a două tipuri de personaje, producţia prezintă în paşi de dans povestea unei tinere fete îndrăgostite. Ea scapă de sub supravegherea mamei sale, care doreşte să o căsătorească forţat cu un personaj grotesc, dar bogat, şi reuşeşte de fiecare dată să ajungă în braţele iubitului său.

Balerina deceniului

• Nume: Alina Cojocaru
• Data şi locul naşterii:
• 27 mai 1981, Bucureşti
• Studiile şi cariera:
• A studiat la Kiev timp de şapte ani, de la vârsta de 9 ani, perfecţionându-se apoi, din 1997, la Şcoala Regală de Balet din Londra.
• A fost desemnată, în 2004, cea mai bună balerină în cadrul festivalului Monaco Dance Forum, la Gala Premiilor Nijinsky, distincţie acordată o dată la doi ani.
• În 2009, evoluţia ei în spectacolul „Giselle“ din 2001, de la Royal Opera House din Londra, s-a clasat pe locul zece în topul celor mai bune dansuri ale deceniului. Totodată, Alina Cojocaru s-a numărat printre cele patru laureate ale premiului „Balerina deceniului“, decernat anul trecut cu ocazia unei prestigioase gale internaţionale de balet – „Stars of the 21st Century“ – care a fost organizată la Moscova.
• Locuieşte în:  Londra.