Adevăruri de altădată: Un mare prozator

Încă de anul trecut mi se atrăsese atenţia asupra foiletoanelor unui scriitor necunoscut, Ioachim Botez, ce apăreau săptămânal în Curentul, sub curiosul şi puţin ademenitorul titlu de „Însemnările unui belfer”.

Printr'o lungă experienţă cu toate formele de expresie stilistică, de la cele dintâiu rânduri citite am avut impresia unei originalităţi indiscutabile. Scriitorul îşi exercita ascuţimea viziunii sale satirice, generozitatea lirică, otrava şi extazul într'o lume minimă: lumea belferească.

Dar, dacă talentul artistului poate purifica şi extrage elementul rar şi volatil al substanţei estetice din fundurile cele mai tulbure ale societăţii şi conştiinţei omeneşti, întrucât i s-ar putea refuza dreptul la expresie literară unei categorii sociale, în care picătura de ideal îşi menţine parfumul în tona de platitudine şi de uzură? Iată dece l-am urmărit cu interes şi, când am auzit, în toamna trecută, că vicisitudinile unei cariere penibile, care formează fundalul întregei sale literaturi, îl vor încadra, fie şi temporal, în rama luminoasă a unei cancelarii bucureştene, m'am bucurat: din fundurile mobile ale umilelor târguri provinciale, în care muşcatele şi gutuile par mâini de mort în geamurile caselor „bântuite de oftică şi melancolie", scriitorul avea să iasă la suprafaţa stabilă a platanilor noştri.

Aici l-am şi cunoscut: un om de vre-o patruzeci şi câţiva de ani; tip de boem, de boemă totuşi decentă, cu lavalieră, mai mult scund de statură, aspru ca o coajă de alună americană, greu la vorbă, cu gesturi de mâni ce caută cuvinte dintr'un fund de ladă braşovenească sau le adună în braţe din aer: ceva dintr'un Faguet din tinereţe şi prin statură, şi prin specia boemei şi prin expresia evasivă ajutată de mişcări reflexe... Omul clătina nervos din cap, întindea atent o ureche poate rebelă şi umplea tăcerea printr'un „hă" repetat, ca şi cum, sculat chiar atunci de sub molozul unei case prăbuşite peste dânsul, s'ar minuna că a scăpat teafăr...