Adevăruri de altădată: Creditul, în teatru

Cronicarii dramatici au subliniat în unanimitate meritoasa sforţare a actualei direcţii, care a montat „Henric IV“ al lui Shakespeare, precum şi succesul obţinut de admirabila trupă, regizorii şi pictorii primei noastre scene.

Se pare că şi publicul bucureştean, pe care anii din urmă l-au răsfăţat cu aperitivele comediilor cu sau fără muzică, se arată dispus a participa la festinul copios oferit de Will cel roşcat vreme de cinci ore, zece acte şi vrei douăzeci şi cinci de tablouri, la Teatrul Naţional.

Să facem parte dreaptă autorului, traducătorului, directorului de scenă, actorilor. Dar, în acelaş timp, să dăm partea leului unui factor fără de care spectacolul de dăunăzi n'ar fi fost posibil: Creditul.

Creditul pe care dela directorul care a montat piesa până la spectatorul ultimei galerii îl acordă marilor reputaţii străine. Prestigiul de trei ori secular al lui Shakespeare, prestigiul de şapte ori universal al imperiului britanic, ne fac pe toţi să acceptăm prosternaţi până la pământ orice ne vine dela Stratford pe Avon.

Închipuiţi-vă acest „Henric IV" pe care-l laudă toată lumea, scris de un român. Înainte de a fi desfăcut voluminosul manuscris al celor zece acte, directorul ar fi trimis pe autor să se culce. Iar dacă autorul ar fi insistat, l-ar fi trimis să se caute. Închipuiţi-vă însă că în loc să fie nebun autorul, ar fi fost nebun directorul şi ar fi acceptat piesa.

Consiliul de administraţie l-ar fi denunţat ministrului şi ministrul i-ar fi cerut demisia, fiindcă nu e momentul să se cheltuiască atâtea sute de mii de lei, să se mobilizeze atâţia actori şi să se impute publicului să stea dela ora opt până la unu dimineaţa, să urmărească atâtea tablouri fără legătură între ele, atâtea scene cari se pot lipi la orice altă piesă, atâtea momente puerile, de umor clownesc şi atâtea răsvrătiri pe cari nu le înţelege nimeni, într'o cascadă de fraze una mai alambicată şi mai antiteatrală decât alta.

(articol publicat de Victor Eftimiu în „Adevărul", 1935)