Adevăruri de altădată: Cazacii

Cazac în limba tătărească înseamnă călăraş. Căzăcimea s’a constituit în al şaisprezecelea secol spre graniţele „necredincioşilor”, la pragurile Niprului, alimentându-se necontenit cu fugari din ţările de margine – ţărani asupriţi care căutau o viaţă liberă.

Când în slujba ţarilor moscoviţi, când într'a regilor poloni, ei au constituit de multe ori şi un element de nelinişte pentru aceşti stăpâni. Trăiau din vânat, pescuit şi pradă, deplasându-se în bande armate, lovind provinciile tătăreşti şi ţinuturile otomane.

Apărau crucea creştină într'un chip ciudat, împrăştiind la păgâni groaza, focul şi fierul. Foarte tari luptători şi călăreţi fără pereche, se supuneau şefilor de război ce-şi alegeau: hatmani, asauli, sotnici şi vatamani.
Unii au trăit la Don şi la Ural, alţii - cei mai renumiţi în vremurile trecute, au avut tabără liberă la Praguri - în acea „seci" pe care a descris-o Nicolai Gogol în „Taras Bulba".

Căzăcimea aceasta veche de care vorbesc şi cronicarii moldoveni era simbolul vieţii libere şi al unui ideal de egalitate şi frăţie. Faptul că o parte a ei slujea fie lui batiuşca ţar, fie craiului leah, faptul că de multe ori actele lor dăunau acestor prinţi şi păcii dela hotare, cum şi faptul că şi ţarul şi regele voiau să împuţineze şi să stârpească pe cei liberi au adus acele cunoscute revolte şi crâncene bătălii pentru vechea „svobodă" a călăraşilor stepei.

La 1648 s'a ridicat Bogdan Hmielniţchi, prăpădind boierimea leşească din Ucraina şi zdrobind în sânge multe armate ale Republicei. La 1668, s'a ridicat Stenka Razin împotriva ţarului Alexie Mihailovici.

Aceste răsvrătiri repetate au fost copleşite de numărul oştimilor regulate. Moş-Hmiel, viteazul Stenka, Pugaciov au rămas în legendă şi în cântecele populare, unde nu-i mai putea urmări nimeni. Amintirea lor s'a îngemănat cu nădejdea unor mari libertăţi viitoare; căci în mare parte săraca hrană a mulţimilor e constituită din vis şi legendă. (articol publicat de Mihail Sadoveanu în „Adevărul", 1937)