Video Călătorie de toamnă în inima Munților Apuseni. Locurile unicat din ținutul moților, al aurului și al pădurii

Locuri ca Ghețarul Scărișoara, Poiana Ponorului şi Cetățile Ponorului sunt considerate minuni ale naturii, care își așteaptă vizitatorii mai ales în zilele frumoase de toamnă, într-un peisaj de basm.

Munții Apuseni se întind pe aproape 20.000 de kilometri pătrați în inima Transilvaniei, peste județele Arad, Bihor, Cluj, Alba și Hunedoara, și sunt renumiți pentru numeroasele monumente ale naturii, dar și prin istoria comunităților care au trăit aici de-a lungul timpului, strâns legate de exploatarea aurului și a vastelor păduri.

Aici se găsesc și cele mai mari resurse de aur și metale prețioase din România. Zăcămintele din adâncurile pământului au fost unul dintre motivele pentru care, din cele mai vechi timpuri, oamenii au populat aceste ținuturi neprielnice agriculturii.

Pădurile seculare vaste au reprezentat și ele o parte însemnată din marea bogăție în resurse naturale a ținutului, însă oamenii care au trăit aici au îmbrățișat dintotdeauna un trai greu și modest.

„În Țara Moților nu sunt decât brazi, oameni, topoare și stânci. Este o țară de piatră unde sărăcia este aspră și tare ca piatra“, spunea scriitorul Geo Bogza, în anii ’30.

Cu timpul, satele răsfirate în locurile greu accesibile din munți, cu gospodării arhaice aflate la mari distanțe unele de altele, au ajuns să fie tot mai apreciate pentru înfățișarea lor.

„Fără a atinge înălțimile semețe care dau frumusețea Munților Făgăraș, Piatra Craiului sau Rodnei, Munții Apuseni dezvăluie turiștilor frumuseți nebănuite, de cu totul altă natură. Nicăieri în ceilalți munți nu găsești o îmbinare mai armonioasă între linia domoală a plaiurilor și verticalitatea rupturilor, nicăieri nu găsești o asemenea concentrare de fenomene naturale și monumente ale naturii, nicăieri omul nu și-a legat așa de organic viața de munte, încadrându-se în peisajul natural“, arătau autorii ghidului turistic „Munți Apuseni“, în anii ’80.

Parcul Național Apuseni, locul drumețiilor

În zona centrală a lanțului montan se află Parcul Național Apuseni, al cărui teritoriu este împărțit în mod aproape egal între județele Cluj, Bihor și Alba.

Peste 50 de localități sunt cuprinse între limitele sale, fiind înființat la începutul anilor 2000, după aproape un secol de când ținuturile montane au fost propuse de oamenii de știință pentru a deveni rezervații ale naturii.

„Primele iniţiative în vederea constituirii unui parc în această zonă îi aparţin lui Emil Racoviţă, care la primul Congres al Naturaliştilor din România din aprilie 1928 a formulat clar scopul şi obiectivele creării unei arii protejate de dimensiuni mari în Munţii Apuseni“, informează Administrația Parcului Național Apuseni.

În anii ’30, tot la inițiativa savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza, în Munții Retezat, aflați tot în vestul României, a fost înființat primul parc național al României. Chiar dacă localnicii din Apuseni au mai așteptat ca ținuturile montane să fie declarate rezervație a naturii, locurile erau vizitate de turiști, pe trasee amenajate, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Din anii ’50, când turismul de masă a luat amploare, iar regimul comunist a impus construirea tot mai multor moteluri și cabane montane, menite să găzduiască grupuri mari de persoane, zona turistică Padiș a Munților Apuseni a devenit una dintre cele mai căutate destinații din Apuseni.

Atunci drumurile din munți nu erau decât niște poteci mai late, destinate căruțelor și caravanelor de cai și măgari, încărcați cât puteau să ducă. Autoturismele nu ajunseseră încă pe plaiurile Apusenilor, în schimb, oamenii începuseră să se familiarizeze cu prezența turiștilor, care luau la pas cărările, în căutarea unor locuri precum Ghețarul Scărișoara şi Cetățile Ponorului.

Casele moților împodobeau peisajul arhaic al Apusenilor, iar unii săteni își ofereau cele mai spațioase camere turiștilor, invitându-i la masă, unde erau serviți cu produsele lor tradiționale.

„Peisajul era încântător în austeritatea lui, dar sugera o mare sărăcie a oamenilor acestor locuri. Am fost în mai multe rânduri întâmpinați de copii care, cu decență și timiditate, ne întrebau dacă avem bomboane pentru ei“, își amintea fotograful Viorel Simionescu, care a vizitat Apusenii în 1964.

Din loc în loc, acolo unde erau izvoare, marii maeștri ai prelucrării lemnului, moții, construiseră niște fântâni aparte, unde niște copii mai măricei scoteau apă cu un ciubăr montat în capătul unei prăjini și o ofereau trecătorilor cu bunăvoință și fără vreo pretenție, își mai amintea acesta.

„Magistralele“ din Apuseni

Cu timpul, numeroasele monumente ale naturii din Munții Apuseni au devenit tot mai accesibile, iar ținutul moților tot mai popular pentru drumeții. Munții sunt străbătuți de o rețea densă de drumuri, care se strecoară de-a lungul văilor unor râuri ca Arieșul și Crișurile sau încalecă crestele unde moții și-au clădit așezări izolate.

Două rute moderne îi apropie pe călători de zonele turistice ale Apusenilor. Una dintre „magistralele“ munților este drumul național care îi traversează în direcția est-vest, între Turda și Beiuș, coborând apoi spre municipiul Brad și Munții Metaliferi.

A doua cale de intrare în inima Apusenilor este pe direcția nord-sud, pornind din Huedin, continuând apoi pe Valea Arieșului în Ţara Moților, la Câmpeni (video) și Abrud, și coborând tot spre Brad, în Valea Crișului Alb, pe la poalele Muntelui Vulcan (video), dintre județele Hunedoara și Alba.

Chiar dacă ocolește Parcul Național Apuseni, cel mai nou drum care traversează lanțul montan oferă, la rândul lui, numeroase motive de încântare.

Drumul judeţean 107I din judeţul Alba, cunoscut sub denumirea Transapuseana, a fost modernizat pe întreaga sa distanță de aproape 80 de kilometri în toamna acestui an, și face legătura între municipiul Aiud şi zona Bucium, învecinată orașelor Abrud și Câmpeni. Transapuseana traversează mai multe sate pitorești de munte din județul Alba.

Padiș: start excursiilor!

Zona turistică Padiș din județul Bihor este una dintre destinațiile cele mai căutate din Parcul Natural Apuseni, fiind accesibilă pe șoseaua Ștei-Padiș.

Drumețiile începute din Padiș pe traseele montane aduc în fața turiștilor monumente ale naturii uimitoare, ca Poiana Ponor, o depresiune închisă (polie) din Parcul Natural Apuseni unde se formează un lac temporar natural, sau Cetățile Ponorului, un complex carstic de dimensiuni impresionante.

Poiana Ponor din Apuseni atrage numeroși turiști din toate colțurile României. Aici, în inima munților, un lac temporar oferă o priveliște rară prin frumusețea ei.

„Într-un tablou natural, lacul se odihnește ca o perlă învelită în verdeață. Copacii înalți se înclină cu delicatețe către ape, ca niște străjeri ai naturii. În mijlocul pădurii, câteva stânci se ridică mândre, ca niște vechi gardieni ai tainelor ascunse. Și totul este presărat cu lumina soarelui, care dansează pe frunze și pe ape, creând o simfonie a liniștii“, arăta Cristian Resiga, un fotograf din Deva, care a explorat Poiana Ponorului.

Apele subterane de pe Platoul Padiș ies la suprafață prin Izbucul Ponor, formează un pârâu care scaldă poiana, iar după alți vreo 300 de metri dispar din nou în pământ prin mai multe sorburi. În poiană, turiștii ajung coborând de la Padiş, pe poteca marcată pe Valea Brădetului sau dinspre Poiana Glăvoi, pe un drum forestier ce străbate pantele.

Tot în apropiere de zona turistică Padiș, alte trasee de munte, cu unele porțiuni dificile, traversează Valea Galbenei și înfățișează priveliștile sălbatice din Cheile Galbenei.

Parcurgerea strâmtorii Cheile Galbenei dominată de pereții abrupți ai munților este dificilă chiar și cu ajutorul funiilor de susținere agățate în unele locuri pe versanți, dar efortul este răsplătit de frumusețea naturii și, mai ales, de perla de pe Valea Galbenei: Cascada Evantai, una dintre cele mai apreciate din România.

Comorile din peșterile Apusenilor

În aceeași zi de drumeție, turiștii pot ajunge la Peștera Ghețarul Focul Viu, aflată în apropiere de Vârful Piatra Galbenii, la o altitudine de 1.165 de metri. Peștera Ghețarul Focul Viu, unde accesul este restricționat, adăpostește în interiorul ei ghețarul, pe care lumina zilei îl pune în evidență pentru că bolta peșterii este parțial deschisă.

„Explicaţia existenţei blocului de gheaţă în peşteră este dată de două elemente: fereastra din tavan favorizează acumularea aerului rece, iar lipsa ventilării în peşteră menţine aerul rece captiv tot timpul anului. Vizitarea este permisă până la poarta din metal amenajată la intrare, de unde se pot observa toate cele descrise anterior“, a informat Parcul Național Apuseni.

Peştera Scărişoara din judeţul Alba adăposteşte cel mai mare gheţar subteran din România. Gheţarul Scărişoara are un volum de 80.000 de metri cubi şi dăinuie de peste 4.000 de ani. Peştera Scărişoara a fost declarată monument al naturii în România încă din 1938. Este situată la altitudinea de 1.165 de metri, are o lungime de 720 de metri şi o adâncime de 100 de metri. Peştera Scărişoara este formată din Sala Mare, Biserica, Rezervaţia Mică şi Rezervaţia Mare. Doar Sala Mare poate fi vizitată de turişti.

Peştera Urşilor din județul Bihor şi-a primit numele de la numeroasele fosile de urşi de cavernă descoperite aici. Peştera era un loc de adăpost pentru aceste animale acum 15.000 de ani. La bătrâneţe, ca multe alte mamifere, ursul de peşteră se retrăgea să moară în acelaşi loc ca şi strămoşii săi.

Pe lângă acestea au mai fost descoperite şi fosile de capră neagră, ibex, leu şi hienă de peşteră. Peştera a rămas închisă până pe 17 septembrie 1975, când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porţiunii de la intrare, în timpul lucrărilor de exploatare a calcarului.

Cheile Turzii, capodoperă a naturii, păstrătoare a istoriei

Cheile Turzii (video), un alt loc emblematic al Apusenilor, au fost sculptate de ape și timp în relieful calcaros al Munților Trascăului, aflaţi în extremitatea estică a Apusenilor, iar monumentul dăltuit de forța naturii a devenit unul dintre locurile cele mai spectaculoase ale Clujului.

Canionul scăldat de apele pârâului Hășdatele se află la mai puțin de zece kilometri de municipiul Turda, la o distanță similară de nodurile rutiere ale Autostrăzilor Transilvania (A3 Turda-Târgu Mureș) și Apuseni (A10 Alba Iulia - Cluj- Napoca) și la câțiva kilometri de șoseaua Turda-Câmpeni din Munții Apuseni și de șoseaua Turda-Alba Iulia de pe Valea Mureșului.

Vizibile de la distanțe de zeci de kilometri și apropiate de căile importante de comunicație din regiunea Transilvaniei, Cheile Turzii au devenit un reper turistic al Clujului. Ele au fost declarate monument al naturii încă din 1950, iar de atunci traseul de acces prin canionul lung de aproape 1,5 kilometri a fost amenajat astfel încât să fie mai accesibil turiștilor.

Drumul din Turda până la intrarea în Chei este asfaltat, câteva chioșcuri și parcări au fost amenajate la poalele muntelui, la intrarea pe traseul de drumeție, potecile au fost lărgite și netezite pe alocuri, iar mai multe podețe au fost construite în chei, peste pârâul Hășdatele. Canionul poate fi parcurs în aproximativ o oră. Pe traseu, turiștii găsesc câteva dintre cele peste 60 de peșteri din zonă, iar priveliștea este dominată de versanții abrupți și stâncoși care mărginesc de ambele părți strâmtoarea.

„Cheile Turzii, adevărata capodoperă sculpturală a unui masiv calcaros jurasic, ce reprezintă un pinten al Munţilor Trascăului, aşezat la extremitatea estică a Munţilor Apuseni, s-au născut din lupta neostenită a unei ape curgătoare, râul Hăşdatele, care, în aproximativ 100 de milioane de ani, a despicat ca un topor uriaş corpul Muntelui Petridului, alcătuit iniţial dintr-un bloc compact de piatră, spintecându-l pânâ la o adâncime de 300 de metri, pe o lungime de circa 1,5 kilometri“, scria biologul Ferdinand Tauber, în 1987.

Potrivit omului de știință, cercetările arheologice care au avut loc în Cheile Turzii au atestat urme foarte vechi de locuire a omului preistoric atât din paleolitic, în peșterile situate în partea superioară a cheilor (Peștera Morarilor, Peștera Călăștur), cât și din neolitic (Peștera Homarilor, Peștera Ungurească) și vestigii datând din Eроса bronzului și din Epoca fierului, descoperite cu precădere în peșterile situate la nivelul mijlociu şi la nivelul inferior al cheilor.