Neil Leifer, cel mai faimos fotograf sportiv american: „Nadia Comăneci era minunată, Béla Károlyi era un om extrem de dificil“

În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Neil Leifer, cel mai cunoscut fotograf sportiv american, realiza o poză ce făcea ocolul lumii, cu Nadia Comăneci plutind în proba de la bârnă.

Cu o carieră de peste 60 de ani, Neil Leifer (81 de ani) este unul dintre cei mai faimoși fotografi din lume, colaborând cu publicații celebre precum „Sports Illustrated“, „Time“ și „LIFE“. Americanul a publicat 17 cărți, este primul fotograf inclus în International Boxing Hall of Fame (în 2014), iar fotografia pe care i-a făcut-o în 1965 lui Muhammad Ali după un KO asupra lui Sonny Liston este considerată de mulți cea mai bună fotografie sportivă din toate timpurile. Neil Leifer a fotografiat, printre altele, 16 ediții ale Jocurilor Olimpice (7 de iarnă și 9 de vară), 4 Campionate Mondiale de Fotbal, 12 Super Bowl și toate meciurile pentru titlul mondial la categoria grea la box, începând cu duelul din 1959 dintre Ingemar Johansson și Floyd Patterson.

În 1976, Neil Leifer a realizat o fotografie memorabilă cu Nadia Comăneci în timpul exercițiului de neuitat de la bârnă, fotografie în care Nadia pare că plutește. Prin acea fotografie, Neil Leifer a surprins grația gimnastei române atât de frumos și de simplu, o imagine în care Nadia pare că dansează în aer. Acele fotografii celebre, prinse din unghiul perfect, au fost vândute unei agenții internaționale de fotografie. Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, faimosul fotograf a vorbit cu emoție și pasiune despre carieră, despre fotografiile memorabile realizate cu Nadia Comăneci la Jocurile Olimpice din 1976, precum și despre diferențele de caracter dintre cea mai faimoasă gimnastă română și antrenorul Béla Károlyi.

„Weekend Adevărul“: Cum au fost începuturile dumneavoastră ca fotograf și cum s-a născut această pasiune?

Neil Leifer: Am crescut în Lower East Side în Manhattan, New York. Era o zonă foarte dură și săracă unde copiii fie ajungeau la închisoarea Sing Sing, fie la un colegiu ce le putea oferi bursă. Și să stai departe de scandaluri era dificil. Am început să fac poze pe la 11-12 ani. Era un club foto în zonă, iar Nelly, doamna de origine poloneză care preda arta fotografiei la club, avea o metodă foarte captivantă. Așa că eu și alți copii am devenit foarte atrași de ideea de a face fotografii, de a le developa și de a le mări. Mergeam de două ori pe săptămână la acel club. După câțiva ani, când eram la liceu, am devenit fotograf la revista liceului și apoi pasiunea a crescut progresiv. Îmi aduc aminte că făceam multe fotografii la competițiile de baschet, baseball și atletism. Pe atunci habar n-aveam că într-o bună zi voi face carieră ca fotograf. Aveam note bune la școală, iar părinții mei își doreau să devin doctor sau avocat. Tata spunea despre fotografiat că este „un hobby pentru oamenii bogați“. Îmi aduc aminte că îmi plăcea să mă uit la fotografiile superbe din revista „Life“. Și, cum viața e plină de surprize, mai târziu am ajuns să am eu fotografii pe prima pagină a revistelor americane.

Magia surprinsă într-o fotografie

Vă doreați să faceți o fotografie memorabilă cu Nadia Comăneci la Jocurile Olimpice din 1976 și ați reușit să prindeți într-o imagine magia evoluției ei la bârnă. Care este povestea acelei fotografii uimitoare?

În 1976 era a patra ediție a Jocurilor Olimpice la care eram prezent, așa că acumulasem deja o experiență în a face fotografii la astfel de competiții sportive majore. Gimnastica feminină este de fiecare dată una dintre cele mai așteptate probe de la Jocurile Olimpice. Pentru mine, era proba preferată de fotografiat. Îmi amintesc că Nadia a urmat după marea gimnastă sovietică Olga Korbut. O fotografiasem pe Korbut înainte și deja știam să fac fotografii la gimnastica feminină. Legat de acea poză cu Nadia Comăneci, cred că am avut și cel mai bun unghi. Nadia Comăneci avea ceva cu totul special. O urmărisem la încălzire și așteptam acel moment când, pentru câteva secunde, urma efectiv să plutească în aer în proba de la bârnă. A fost ceva spectaculos și a ieșit acea fotografie specială. Nadia Comăneci era deja o mare vedetă și mulți oameni o urmăreau, iar americanii adorau gimnastica feminină, încă o adoră.

Tot la Jocurile Olimpice de la Montreal ați realizat mai multe fotografii cu Nadia Comăneci, inclusiv cu medaliile la gât. Ce impresie v-a lăsat atunci gimnasta română?

Am petrecut în jur de zece minute fotografiind-o pe Nadia. Colaboram cu „Sports Illustrated“ și am obținut permisiunea de la Béla Károlyi, antrenorul ei, să o fotografiez. Béla Károlyi nu era genul de om care să iubească jurnaliștii. Am mers în Satul Olimpic, unde stăteau sportivii, am ajuns în zona unde erau românii, iar Béla a venit cu Nadia Comăneci. Îmi amintesc că ea a fost extrem de amabilă și drăguță, a făcut tot ce i-am cerut pentru ca fotografiile să iasă foarte bine.

Partea umană a sportivilor

Ați revăzut-o pe Nadia Comăneci după Jocurile Olimpice din 1976?

Nu îmi aduc aminte să fi revăzut-o. În schimb, l-am revăzut pe Béla Károlyi după ce a plecat în America și a devenit antrenorul echipei feminine de gimnastică a SUA. Am lucrat cu el la Houston. Și, ca să fiu sincer, Béla Károlyi nu era deloc un om plăcut. Nadia era minunată, în schimb Béla Károlyi era un om foarte dificil. Știu că la un moment dat am petrecut o zi întreagă la Houston fotografiind echipa de gimnastică americană. Și, înainte să intru în sala de pregătire, mi-a spus foarte clar să nu vorbesc cu gimnastele sale, ci doar să fotografiez. Am putut să fac sute și sute de fotografii, din orice unghi am vrut, însă nu am avut voie să stau de vorbă cu gimnastele. Béla Károlyi și soția sa, Marta, erau niște oameni extrem de dificili. Nu era deloc confortabil să fii în preajma unor asemenea oameni. Am cunoscut mulți sportivi faimoși și mereu am comunicat cu ei foarte bine, însă cu Béla și Marta Károlyi a fost altceva. Trebuie totuși să recunosc că Béla Károlyi m-a lăsat să îmi fac treaba, nu m-a întrerupt nici măcar o dată. Revista la care lucram pe atunci, „Sports Illustrated“, era cea mai mare revistă de sport din America și se vindea în milioane de exemplare săptămânal, iar antrenorul român era suficient de abil și de inteligent încât să realizeze că un pictorial cu echipa feminină de gimnastică era o promovare masivă.

Aveți prieteni români în America?

Da. Printre cei mai dragi prieteni din America se numără o româncă, Ștefania Magidson, care trăiește acum la Los Angeles. Ştefania chiar a făcut gimnastică în perioada în care trăia în România, iar acum conduce o organizație caritabilă foarte importantă și implicată, Blue Heron. Este o doamnă minunată și suntem buni prieteni. Am aflat de la ea multe detalii despre România. Am fost și la nunta ei acum aproape 25 de ani. Știu că este prietenă și cu Nadia Comăneci.

Fotografia pe care i-ați făcut-o în 1965 lui Muhammad Ali după un KO asupra lui Sonny Liston a făcut ocolul lumii. Știu că ați fost bun prieten cu celebrul boxer. Care sunt cele mai speciale amintiri legate de acesta?

Muhammad Ali a fost unul dintre cei mai amabili și deschiși oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Era un star mondial și un om extrem de plăcut – este sportivul meu preferat. Cred că Muhammad Ali ar fi putut face carieră în orice sport ar fi ales. Îmi aduc aminte că Muhammad Ali era foarte nostim, foarte simpatic, te făcea să te simți foarte bine când erai în preajma lui. Tot legat de box, am avut o colaborare minunată și cu George Foreman și Mike Tyson. Joe Frazier a fost unul dintre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit în cariera mea. Am o amintire specială legată de Mike Tyson. Am petrecut o zi întreagă cu el. În acea zi am fost inclusiv la cumpărături cu el. Mă întrebase înainte dacă vreau să mergem împreună și să îl fotografiez la cumpărături. Am acceptat imediat și l-am fotografiat inclusiv când i se lua măsura pentru pantaloni.