Cristian Ţopescu, devorat de nişte şacali post mortem: Despre nemernicia celor care vor să câştige ceva şi din moartea unui om

Aş minţi cu neruşinare dacă aş spune că am înţeles adevărata dimensiune a uriaşului comentator care a fost Cristian Ţopescu, aşa cum mint cu neruşinare o parte (nu toţi!) dintre cei care deplâng acum moartea sa.

N-am cum să-mi dau seama cât de mare a fost regretatul Cristian Ţopescu în meseria de comentator, având în vedere că, atunci când el şi-a început cariera eu eram în scutece, iar mai apoi, când el comenta Mondialul din 1994, eu abia înţelegeam cinci cuvinte în română.

Pot să înţeleg însă aprecierea oamenilor de rând pentru Cristian Ţopescu, având în vedere că vocea sa a acoperit unele dintre cele mai mari performanţe din istoria sportului românesc. Aşa cum se spune că pentru a face un interviu de excepţie, ai nevoie de un personaj de excepţie, şi pentru a deveni un comentator legendar, aşa cum a fost Cristian Ţopescu, ai nevoie de nişte evenimente legendare: Nota 10 primită de Nadia la JO 1976, Mondialul din 1994, etc.

Cu Cristian Ţopescu m-am intersectat profesional la ProSport, când ziarul a fost cumpărat de Ringier în 2003. Imediat după moartea sa, am văzut unele comentarii postate în mediul online despre cât mult au învăţat unii de la Cristian Ţopescu în perioada ProSport. 

Nu ştiu cum îi suportă pământul pe oamenii aştia, iar asta din două motive:

1. În perioada ProSport, Cristian Ţopescu, cu foarte mici excepţii, a fost inexistent în viaţa şi în politica editorială a ziarului. El a fost numit director şi şi-a asociat imaginea cu un brand care trebuia salvat cumva, după plecarea echipei conduse de cuplul Ioaniţoaia - Tolontan. Pentru ProSport, Cristian Ţopescu a însemnat doar imagine. Atât.

2. În perioada ProSport, Cristian Ţopescu era luat, periodic, peste picior de unii (nu toţi!) dintre cei care acum se laudă că au învăţat enorm de la el. Era acuzat de aceşti oameni - bineînţeles pe la spate! - că îşi „reciclează“ editorialele de prima pagină. Sau că e paralel cu realitatea sportivă din România. Şi adevărul e următorul: Cristian Ţopescu era din alt film comparativ cu 98% din redacţia ProSport, fiindcă venea din alte vremuri. Pentru el, sportul însemna fair-play, Nadia, Hagi şi aşa mai departe. Pentru unii care susţin acum în texte lacrimogene că au învăţat enorm de la el, sportul însemna „Cât de mare o are N'Doye?“ (propunere de subiect către restul redacţiei consemnată printr-un mail intern!). Iar când toată ţara era conectată la acel sfert de finală din Cupa UEFA, Rapid - Steaua (sper să nu confund evenimentul), Cristian Ţopescu a trimis spre publicare pentru prima pagină un text intitulat „Calul, prietenul omului“. Vă puţeţi imagina doar ce reacţii a stârnit acest editorial în rândul celor care se declară acum discipoli ai lui Ţopescu în perioada ProSport...

Ceea ce se întâmplă acum cu moartea lui Cristian Ţopescu e continuarea aceluiaşi trend scârbos care apare de câte ori se stinge câte o celebritate. Fenomenul a fost descris perfect de Liviu Iancu, într-un editorial de excepţie „Despre morţi, numai de tine!“.

Adică, avem un grup de oameni care abia aşteaptă dispariţia unui personaj cu notorietate pentru a scrie rânduri întregi în care, de fapt, ţelul principal e să-şi promoveze propria imagine, amintind despre cât de apropiat au fost de mort, cât au fost apreciaţi de mort şi ce amintiri profunde au cu acesta.

Asta e lumea în care trăim! Personal, în peste 16 ani de presă, e a doua oară când scriu despre un om care a murit. Prima dată a fost la dispariţia lui Vasile Ianul, un om care m-a marcat puternic în singura întâlnire pe care am avut-o cu el pentru un interviu care n-a fost publicat niciodată. Iar acum e a doua oară, fiindcă sunt deprimat de nemernicia oamenilor care caută să câştige ceva cu orice preţ, chiar şi după moartea unui om.

Cât despre Cristian Ţopescu, Dumnezeu să-l ierte!