Colţul: Răspunsul lui Enke

Robert Enke a fost în acel tunel întunecat. Acolo unde singura lumină vine de la  un tren de mare viteză care urmează să-ţi spulbere viaţa şi durerea.

Portarul unei echipe de fotbal (oameni despre care se spune, de obicei, că sunt cam nebuni) s-a sinucis într-o marţi dintr-un noiembrie aniversar şi ceţos. În limbajul sec, inutil şi greşit al comunicatelor oficiale: “A avut loc un accident fatal la o trecere la nivel cu calea ferată”. Robert Enke a murit la 32 de ani. A lăsat o femeie văduvă şi o copilă (înfiată pentru a pansa cumva decesul fiicei naturale) orfană. Avea încă şanse să fie în lotul Germaniei pentru Mondialul din 2010. Suficient pentru judecătorii anonimi şi prompţi să pronunţe condamnarea scârboasă: acest tip, labil, a fost un iresponsabil şi un laş.

E inexact. Robert Enke a fost un jucător bun care gafa des. Genul acela uşor de înjurat de mamă. A fost umilit la Barcelona, alergat de suporterii lui Fenerbahce, mai multe,  straturile acelea de necazuri care se depun de obicei pe inimă. În urmă cu trei ani i-a murit copilul.

De ce a intrat un tren de mare viteză în tunelul lui Robert Enke? e o întrebare intimă care suporta doar un răspuns. A fost dat. Când un sportiv moare aşa, decent e să remarci doar că sufletul e ceva fragil care se ciobeşte uşor şi pentru cei pe care îi vedem în ziare cu mâinile ridicate spre cer după câte o victorie oarecare. Şi ar mai fi cuvintele acestea ale lui Winston Churchill, la nouăzeci de ani: “Care este secretul longevităţii mele? Sportul. Nu l-am practicat niciodată”.