VIDEO Horaţiu Mălăele la 60 de ani: „Nu am cerut ceva anume de la viaţă. Am trăit pur şi simplu“
0Artist polivalent – actor, regizor, scriitor, grafician, pictor – Horaţiu Mălăele este parte din patrimoniul cultural românesc. Actorul, care împlineşte astăzi 60 de ani, va fi omagiat de colegii de breaslă şi va primi mâine o stea pe Aleea Celebrităţilor din Bucureşti.
„E mereu prezent, activ, inventiv. Un artist vrăjitor, care se mişcă cu modestie, simplitate şi cucereşte săli întregi doar prin simpla prezenţă acolo“, aşa îl descrie actorul George Ivaşcu pe Horaţiu Mălăele, o caracterizare care creionează perfect personalitatea marelui artist.
Mâine, Horaţiu Mălăele va primi o stea pe Walk of Fame-ul bucureştean, însemn de recunoaştere pentru o viaţă dăruită actoriei. El se alătură astel unuor personalităţi precum Tamara Buciuceanu-Botez, Marin Moraru, Ion Caramitru, Iurie Darie, Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Draga Olteanu-Matei, Mircea Albulescu, Mariana Mihuţ, Stela Popescu, Ion Caramitru şi Ştefan Iordache (postum). Aleea Celebrităţilor - Walk of Fame este un proiect iniţiat în ianuarie 2011, de Teatrul Metropolis şi Primăria Municipiului Bucureşti.
„Ca actor de comedie, ştie foarte bine că râsul aduce lumină, destindere pe chipul şi în sufletul omului. Râsul începe pentru el de la zâmbetul fin, provocat de o simplă glumă, până la cel caustic, acid, izvorât din indignarea marilor comediografi ai lumii în faţa contradicţiilor de nerezolvat ale existenţei. E mereu prezent, activ, inventiv. Un artist vrăjitor, care se mişcă cu modestie, simplitate şi cucereşte săli întregi doar prin simpla prezenţă acolo“, a declarat George Ivaşcu, Directorul Teatrului Metropolis.
„Umorul lui Horaţiu are puterea de a sintetiza tristeţea unei umanităţi, dar şi frumuseţea, poezia şi sensibilitatea ei şi, tocmai de aceea, se înscrie în seria scurtă a marilor comedianţi ai lumii. Este o onoare pentru mine, în calitate de director, actor şi nu în ultimul rând, de prieten, să-i acordăm o stea pe Aleea Celebrităţilor“, a adăugat acesta.
Actor, regizor, scriitor, grafician
Horaţiu Mălăele s-a născut pe 1 august 1952, la Târgu Jiu, în judeţul Gorj. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ în 1975, clasa profesorului Octavian Cotescu, cu rolul Fadinard, din „Pălăria florentină“, de Eugene Labiche. În 1975 şi-a început cariera la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, ca apoi să ajungă în Bucureşti, în anii ’80, la Teatrul Nottara. Au urmat apariţii pe scena teatrelor Odeon, Naţional, Bulandra, Metropolis, unde actorul a abordat de la dramă la comedie. Printre numeroasele spectacolele regizate cu mare succes la public se numără „Puricele“ , „O sărbătoare princiară“, „Poiana boilor“, „Podu’“, „Lecţia“, „Măscăriciul“, „Revizorul“, „Carlo contra Carlo“, „S-a sfârşit cum a-nceput“.
În 1975 şi-a făcut şi debutul în cinematografie, cu pelicula „Muntele ascuns“, pentru ca apoi să fie distribuit în filme de către mari regizori români, printre careAlexandru Bocăneţ şi Mircea Daneliuc. În 2000 a jucat în producţia „Amen“, regizată de Costa Gavras, pentru ca în 2008 să regizeze primul său film, „Nunta mută“, o peliculă care a primit foarte multe premii internaţionale dar care, aşa cum trist mărturisea Horaţiu Mălăele, a fost prea puţin apreciată în România. De la debut până în prezent a luat numerose premii pentru interpretare, pentru cel mai bun actor, pentru regie.
„Tot ce face Horaţiu Mălăele e de-a dreptul genial“
Deşi publicul larg îl cunoaşte în special pentru activitatea sa din teatru, Horaţiu Mălăele s-a remarcat ca scriitor, grafician, caricaturist, însă mărturiseşte că în copilărie desena „prost“. „Am fost singurul din clasa I care a luat premiul II pentru că desenam prost. Am continuat să desenez prost până în clasa a XII-a, când cineva mi-a spus că desenez genial“, mărturisea artistul într-un interviu. A avut peste 30 de expoziţii personale, iar astăzi este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia grafică, „cu abonament la zi, de 15 ani“, după cum spune, cu umor.
Ca scriitor a debutat în 2008, cu volumul autobigrafic „Horaţiu despre Mălăele“, iar anul acesta, în iunie, a publicat cartea „Rătăciri“. „Tot ce face Horaţiu Mălăele, atunci când nu e pur şi simplu excepţional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire şi admiraţie. Pe nerăsuflate“, spunea Radu Beligan despre acest volum.
Actorul a preferat să-şi îină viaţa privată departe de ochii publicului. El este căsători de peste 25 de ani şi are doi fii care urmează o carieră tot în domeniul cinematografiei. Relaţia cu soţia sa, Gabriela, durează de peste 25 de ani, dar actorul şi-a păstrat viaţa privată departe de lumina reflectoarelor. Aceştia au şi doi fii, Cristian şi Bogdan.
Ce a vrut de la viaţă? „Nu am cerut ceva anume de la viaţă. Am trăit pur şi simplu. M-am scăldat în limitele unor legi morale pe care le iubesc şi le respect. Nu trebuia să cer ceva anume. Trebuia poate, să dau ceva anume. Sunt un drept credincios, predestinat la a face anumite lucruri şi nu altele“, mărturisea Horaţiu Mălăele într-un interviu acordat pentru revista „OK!“.
Fragmente din volumul „Rătăciri“, publicat la editura ALLFA.
„Şi copilăria…
Şi satul…
Cu casa de la ţară, casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, care şi trăgea numele după un copil de al lui Basarab îngropat în picioare – după cum spunea neica Ionel, ruda noastră majestuoasă din Capitală.
Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi şi beţivi, olteniii adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinţi, oltenii mândri ai fratelui Minulescu –
Cu moşu’ Lică, tata lu’ tata, cel care ne spunea poveşti caraghioase, numai de el ştiute, rupte din noaptea ca¬re i furase prematur vederea, iar noi ne tăvăleam de râs printre porcii lui coloraţi care mergeau pe biciclete, şi dovlecii lui uriaşi plini de broaşte ce cântau la muzicuţă ca Vasilică – chioru’ din capu’ satului...
Cu mama Domnica, mama lu’ tata, cea care ne spăla în copaie cu leşie ca pe cămăşi, şi care îl luase pe moşu’ pentru că într o noapte, pe când era şi ea tânără, fru¬moasă şi de măritat, îi apăruse în vis, în cojoc oieresc, însuşi Dumnezeu, care i a zis „du te după Lică al lu’ Mălăele“… şi ea s a dus...
Cu mama Bănicoanea, străbunica mea dinspre mamă, care bea ţuică povestind şi chiuind pe luncile Tehomirului, şi care a murit pe la nouăzeci şi ceva de ani pentru că n a mai vrut ea să trăiască…
Cu mama Nicu, mama lu’ mama, cea muncitoare, caldă şi blândă ca un cozonac oltenesc…
Cu moşu’ Hoară, tata lu’ mama, înalt şi umflat în piept, chiaburul satului, care nu s a dat cu comuniştii nici d’al dracu’, îndurând mai degrabă umilinţa de a merge un-sprezece kilometri la o fabrică unde era portar, decât să fie slugă la „ăştia care mi au furat pământul şi viaţa“…
Cu Mutu’ satului, făcătorul de case…
Cu Floarea, cea frumoasă şi bogată n trunchi…
Cu Sile cocoşatu’, ce căzuse dintr un nuc pe vremea când era copil şi rămăsese aşa, cocoşat şi mare n sulă, iar eu încremeneam când îmi povestea cum încălecase el pe Floarea cea bogată n trunchi şi i făcuse nu ştiu ce, de simţeam cum mă furnică un ceva prin burtă şi mai la vale...
Cu nedeile satelor, unde mâncam colaci sfinţiţi, caltaboşi, sugiuc, turtă dulce şi mai ales îngheţată colorată de la ţigani…
Cu mine, care mă ţineam de mâna copilăriei, aler¬gând încolo şi încoace fără nicio treabă.
Copilăria... Cadoul pe care ni l face Viaţa pentru ce vom avea de îndurat“.
„Primăvara lui ’56 intrase în curtea copilăriei mele ca un animal de pradă.
Într una dintre zilele ce nu prevesteau nimic rău, o ploaie ameţitoare şi rece, urmată de îngheţ, se năpusti asupra animalelor din ograda moşului meu, că nu mai apucară să se bage pe nicăieri şi rămaseră aşa, trăsnite, de a npicioarelea, îngheţate şi încremenite în ghea¬ra morţii, cu o expresie de mirare şi deznădejde, spre batjocura infantilă a tuturor haimanalelor de vârsta mea, care ieşirăm, temători şi curioşi, când vremea se mai îmblânzi, şi, neînţelegând taina acelui blestem, ne apucarăm să spargem cu ciocanele toţi câinii şi porcii, curcanii şi găinile din curtea copilăriei, să vedem un¬de i inima şi pipota, uite creierul şi oul, şi uite, din asta face mama caltaboşi, uite un tirbuşon, ba nu, bă, aia e aia a porcului, boule, mănânc o tu, proasta satului – îi spuneam eu lu’ Floarea, cea mai frumoasă fată din toate satele prăvălite peste văile Motrului, să râdem şi să ne jucam, pe un ger cumplit, fără să înţelegem nicio clipă că atunci începuse ceva şi că cineva ne trimisese ceva, un semn, iar acel cineva nu era altul decât ăla cu barbă din tabloul cu care vorbea mama în fiecare seară, adică, aşa cum aveam să aflu peste puţin timp, însuşi Dumnezeu.
Cu ochii holbaţi, moşu’ rămase aşa câteva zile, fără să clipească, nemişcat şi răstignit în scaunul mesei. În tot timpul ăsta, mama nu se miră şi îşi văzu de ale casei, fără să l întrebe de vorbă.
În noaptea de Sfântu’ Teodor, când era dezlegare la ulei şi vin, moşu’ se sculă greoi şi smulse din noaptea lungii lui rătăciri câteva cuvinte :
— Au venit... Asta e !... Nicicând n o fost să nu fie ntr un fel!“
Decalog
„1. Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.
2. Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că „numai iubindu i poţi să i distrugi“.
3. Rămâi modest. Dar, fă în aşa fel ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.
4. Daca pierzi teren, lasă impresia că ai facut o intenţionat. Impune un principiu : am dat doi paşi înapoi ca să mi pot lua avânt.
5. Nu fura pe nimeni. Daca o faci totuşi, schimbă obiectul într o altă podoabă.
6. Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a ramâne sus îţi trebuie unanimitate.
7. Nu ţi explica greşelile. Învăluieşte le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează.
8. Nu te întinde prea tare. Rişti să pierzi controlul graniţelor.
9. Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiţie şi frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le creezi scop.
10. Dacă nu reuşeşti, modelează ţi existenţa după principiul „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se în¬tâmple“. Este o dură, dar relaxantă fatalitate“.
Despre actorie
„E ştiută cerbicia actorilor de a primi roluri. Câtă luptă. Ce luări de poziţie, ce demersuri, ce meandre, câtă demagogie şi cât adevăr, apeluri la ordine nouă, la muncă şi disciplină, ce gimnastică fină, ce contorsionism gra¬tuit, ce grohotişuri, câte despărţiri esenţiale, joncţiuni, fanfare, inele, cercei, beteală. Şi asta numai pentru roluri.
Dar când îl capeţi !
Atunci, ce căldură interioară îţi muşcă stomacul şi măruntaiele, plămânii şi capul, de nu mai poţi să mergi, să gândeşti, să fii.
Ce spaime, ce insomnii, ce nod în gât, ce „acuiacu“, ce „nabeleaua“, ce „ce ?“, ce „cum ?“
Cum ?
Sunt actori care, după ce au scos flăcări pe nări, s au pus alături de predecesori iluştri în lupta lor pentru dreptate şi adevăr, la primirea rolului rămân consternaţi de faptul că le a fost tăiat dreptul care le justifica lupta, apoi încet încet îşi înmoaie ochii în lacrima recunoştinţei, ochi ce se adună niţel spre rădăcina nasului, faţa devenind din ce în ce mai ovală, arborând un zâmbet forţat, ştrengăresc, tâmp, pe un trup încovoiat peste propria neputinţă, o imagine dezolantă a mediocrităţii, de natură să le blocheze definitiv drumul spre luminile personajului.
Alţii, mai temători, cu rolul în mână, pun întrebări în şoaptă, umblă cu grijă, îşi amuşină atenţi bucata, o pipăie să vadă dacă i moale la capete, dacă i aspră la mijloc, dacă are consistenţă, lungime, face plici, se uită cu grijă stânga dreapta. „Ţie ce ţi a dat ?“ „Cutare.“ „Dar ţie ?“ „Cutare.“ „I auzi, ai dracu’ !“
Aceştia sunt actorii pe care perspectiva rolului nu i paralizează, nu i înspăimântă, le asigură până la data premierei doar teama hrănitoare, vitală, caracteristică grupului.
Alţii, mai decişi, pornesc în cruciadă avântaţi, ţinându şi izbânda deasupra capului ca un ilustru personaj care îşi duce propriul soclu, izbândă ce pe măsura dru¬mului se brânzeşte, devine o pastă gelatinoasă, ce se prelinge pe mâinile şi trupul obosit al cruciatului, astu¬pându i gura, avântul şi idealul, şi abia dacă se mai poate salva înotând în apa moale a propriei himere, sufocat în mlaştina născută de perspectiva unui vis prematur.
Premiera pune punct acestui coşmar, reaşezând or¬dinea iniţială, ca o fenomenală mişcare ciclică.
Unii îşi primesc rolul respectuos, cu grijă, liniştiţi, cum liniştiţi, respectuoşi şi grijulii îl abandonea¬ză. Pretext pentru o pledoarie în cursul unei şedinţe „teme libere“ despre „mama şi copilul“.
Alţii se năpustesc în el, ca un buldog care şi urmăreşte nefericita pradă, îl sfârtecă, îl hăpăie, îl plescăie, o cavalcadă devoratoare, deasupra mizei jocului.
Alţii îi dau târcoale, îl muncesc, se chinuie ca „porcu’ cu dovleacu’“, aleargă la duhovnic, se caţără şi cad şi nu renunţă, zeci de milioane de megatone de efort uman, să dea formă acestei figurine din imensul joc de puzzle care este Spectacolul de Teatru“.