Neti Sandu, astrolog: „Ca locatar, n-am niciun drept. Mă simt neputincioasă în calitate de cetăţean obişnuit“

Statutul de persoană publică e onorant, dar şi incomod, atunci când îşi cere drepturile banale de locatar, explică Neti Sandu.

Imaginea e prioritară pe „sticlă“, pentru a atrage telespectatorii. Nu şi în cazul lui Neti Sandu. Specialista care prezintă horoscopul de 18 ani, la Pro TV, ştie că fondul e mult mai important decât forma, atunci când prevede întâmplări ce pot schimba destine.

Deşi mulţi îşi ghidează activităţile zilnice în funcţie de predicţiile sale astrologice, Neti recunoaşte că o deranjează când unii încă o întreabă dacă ea compune astrograma sau doar o citeşte. Cu umor şi luciditate, experta şi-a făcut timp pentru una dintre activităţile sale predilecte, meditaţia, înainte de aniversarea a 55 de ani, de pe 24 noiembrie.

Neti Sandu explică de ce îi este greu să se mai implice într-o relaţie şi care sunt dezavantajele pe care le resimte în calitate de om obişnuit. Optimistă, realizatoarea de la Pro TV reuşeşte să zâmbească şi când vorbeşte despre faptele ce i-au adus cândva lacrimi.

M-am certat urât ca să cer apă caldă pentru bloc. Nu pot să obţin grade în plus în calorifer, de la RADET, în calitate de locatar, dar atunci când am ameninţat cu redacţia s-ar fi putut, însă nu vreau să mă înham să fac presiuni şi să profit de meseria pe care o fac pentru a-mi primi drepturile.

„Adevărul“: Cum explicaţi interesul românilor pentru horoscop şi, totodată, pentru biserică? Credinţa în horoscop nu e contradictorie cu încrederea în Dumnezeu şi statul la coadă cu orele pentru a atinge moaştele?

Neti Sandu: Ba da, însă asta se întâmplă tot pentru că nu avem încredere în noi şi ne-am obişnuit ca alţii să ne rezolve problemele. Omul gândeşte aşa: eu, cel care stau la coadă, m-am certat cu rudele, nu vorbesc cu sora şi cumnaţii, pe care i-am înjurat de moarte, dar mă duc la moaşte să mă pedepsesc, pentru că mă simt vinovat. După aia, mă iartă sfântul şi Fecioara Maria, pentru că toţi sunt responsabili să mă spele şi să mă facă curat lacrimă, din moment ce am făcut penitenţă şi am stat la coadă patru zile în frig. Îi văd în biserică ce fac: sunt oameni care dau sfaturi şi care, pe de altă parte, se înjură la cozi. E o făţărnicie. Până la urmă, nu ai nevoie să stai atât de mult la cozi de genul acesta. Altfel, sunt de acord cu statul la coadă la biserică. În felul ăsta, mă simt eliberată. Am ţinut multe posturi, m-am spovedit, m-am împărtăşit şi sunt de acord cu toate, dar, de cele mai multe ori, astăzi, se merge direct la acea coadă la moaşte ca să se spele tot. Până atunci, omul nu are o conduită şi un stil de viaţă care să-l direcţioneze spre aşa ceva, nu are ocazia de a creşte prin credinţă. Ei nu se duc cu multă trăire din interior, ci numai de ochii lumii şi, în general, bătrânii fac asta, când se apropie de moarte. Se pun bine cu biserica şi cu sfinţii ca să-i ierte. Dar de ce tocmai atunci? Până atunci nu eşti aşa vinovat, nu?

Cel mai greu e să ai o relaţie cu tine. Tot timpul zicem: „să mă văd cu cineva“, „să ies undeva“. Da, de acord, dar tu, cu tine, nu mai apuci să stai. Nu suntem detaşaţi, nu suntem destinşi, n-avem răbdare.

E ca o dietă miraculoasă pe care o urmează ca să intre în rochia de mireasă, înainte de nuntă.
Exact. Numai când văd că nu li s-a măritat fata se duc la biserică. Zic: „Gata! Nu mă mai râde satul, s-a rezolvat“. Presiunea socială te obligă. E foarte greu, în ritmul în care trăim, să mai avem acea trăire în interior. Nu mai putem. Cei de acum nu citesc, se uită foarte mult la televizor, dar televizorul nu te face să aprofundezi. Înmagazinezi informaţie, dar nu e ca cititul unei cărţi, mersul la o piesă de teatru şi, chiar la film. Cel mai greu am văzut că e să ai o relaţie cu tine. Tot timpul zicem: „să mă văd cu cineva“, „să ies undeva“. Da, de acord, dar tu, cu tine, nu mai apuci să stai şi atunci nu poţi să construieşti şi ai nevoie să te duci la biserică, să-ţi rezolve Fecioara Maria problemele, că ea e responsabilă cu copiii, nu? E adevărat că atunci când te duci acolo, tot tu cu tine aranjezi, dar asta se întâmplă numai când dai de greu. Nu suntem detaşaţi, nu suntem destinşi. Dacă zilnic am sta întinşi şi ne-am relaxa, ar fi perfect, dar n-avem răbdare.

Eu n-am fost angajată pe post de divă, ci pentru informaţia pe care am livrat-o. Mai am foarte puţin până la pensie, dar încă-mi fac temele ca şi cum aş fi la şcoală, iar în fiecare zi mă scoate la lecţie.

Tinerii de 20 de ani sunt debusolaţi, sociologii vorbesc despre faptul că pe măsură ce oamenii au mai multe opţiuni, pe atât sunt mai confuzi şi trăiesc cu regretul că ar fi putut lua o decizie mai bună. Ce aţi face dacă aţi mai avea vârsta lor?
Cred că aş vrea să reuşesc repede. La vârsta mea mă bucur că nu am fost nevoită să-mi fac nicio operaţie estetică, dar nu simt nevoia să fac, deşi aş putea interveni, am la ce (râde). Fetele tinere, una-două, se duc şi rezolvă cu puţin botox. Dar de ce trebuie să fie faţa perfect întinsă? După 18 ani, nu m-a pus nimeni să ţin un regim, nu mi-a reproşat nimeni: „Vezi că te-ai cam îngrăşat“. Chiar m-au întrebat la un moment dat dacă aş vrea mă duc undeva, gratis. Şi n-am vrut. Dacă prelucrezi exteriorul, înseamnă că pe dinăuntru sunt foarte multe lucruri strâmbe, nelucrate, pe care nu le accepţi şi pe care nu ai cum să le ascunzi decât aşa. Eu n-am fost angajată pe post de divă, ci pentru informaţia pe care am livrat-o. Mai am foarte puţin până la pensie, dar încă-mi fac temele ca şi cum aş fi la şcoală, iar în fiecare zi mă scoate la lecţie.Tinerii ar trebuie să ştie că poţi fi respectat pentru ceea ce eşti. Până la urmă, la ce-ţi foloseşte o faţă perfectă, de plastic, dacă tu nu eşti mulţumit de nimic?

Simţiţi că o injecţie cu acid hialuronic sau o operaţie estetică ar fi un factor agresor?
Da. Şi e ceva străin de mine. Aş putea să-mi îndrept astea, dar, dacă nu mă obligă nimeni, n-aş vrea. Nu am o nevoie interioară. Practic, mie mi s-a dat voie să lucrez aşa cum am ştiut. Am zilnic o astrogramă pe care o scriu cu creionul, pentru că dacă o fac pe calculator, n-am rezolvat nimic. Pentru mine e o gimnastică toată munca pe care o fac.

La Pro TV e ca la armată: să mă scol la aceeaşi oră, să fac totul la secundă, să mă încadrez în ritm şi să mă menţin. Este ca un cerc vicios de bun augur ce mă face în fiecare zi să mă întreţin. Nu e uşor, dar e o foarte bună şcoală profesională şi o şcoală a vieţii, la o ştachetă foarte ridicată.

Revenind la tineri şi la modelele lor, ce sfaturi aveţi pentru ei?
E foarte important să-şi aleagă o meserie care să le placă, pe care să-şi pună amprenta şi la care să descopere tot timpul ceva, pentru că dacă nu-şi iubesc meseria, o să fie un chin. Nu înţeleg cum vor tinerii să plece în străinătate, dar, până la urmă, fiecare se duce unde simte că are de luat ceva. Poate că au nevoie de termen de comparaţie ca să aprecieze ceea ce au, pentru că tot cred că acolo, în străinătate vor găsi ceva. Cu învăţatul în străinătate parcă mai sunt de acord, dar lucratul în străinătate nu-l înţeleg, decât dacă mă duc să capăt o experienţă pe care să o folosesc aici, pe pământul meu, de unde-mi iau energia şi cu care mă hrănesc, pentru că de acolo îmi iau o altă energie.

Dar ei se gândesc că acolo e nivelul de trai mai ridicat şi că au mai multe posibilităţi.
Da, e adevărat că acum nu se poate face nimic fără bani, dar este important ce primeşti de acasă, ce te învaţă şcoala. Părinţii cred că ar trebui, în primul rând, educaţi, pentru a şti ce să aleagă.
Tinerilor le mai zic să facă măcar un sport care să-i conecteze cu ei, pentru că astfel descarcă foarte multă serotonină, endorfine şi dopamină pe care, în mod normal, nu le au decât dacă se îndrăgostesc, iar îndrăgostitul durează şase luni şi gata, pe când antrenamentul la sală şi lucratul muşchilor îţi dă tot timpul acea stare euforică.

MARELE JOC DE PERSPICACITATE

Cum era viaţa dumneavoastră la începutul anilor '90, până să vă angajaţi la Pro TV?
Eram foarte dornică să învăţ. Terminasem facultatea (de filologie – n. r.) şi mi-aş fi dorit foarte mult să fac tot ce nu se mai făcuse până atunci. Am vrut să-mi găsesc un hobby care să-mi placă, m-am dus la yoga şi am descoperit şi astrologia. Pentru că lucram la o bibliotecă de Institut şi Sistematizare, am început să le fac astrograme oamenilor care veneau acolo. Eram autodidact şi practicam pe oameni teoria pe care o învăţasem. Pentru mine, astrologia a fost ca un mare joc de perspicacitate ce încă mă fascinează şi mă face curioasă.

Mai mergeţi pe jos? Mai practicaţi yoga?
Merg pe jos, dar yoga nu mai practic. În schimb, meditez, vorbesc cu trupul, găsesc soluţii, îi spun ce să facă şi ce să nu facă. Dacă mă doare ceva îmi imaginez nişte mâini cu mănuşi argintii fosforescente care mângâie şi vindecă. Am grijă să folosesc tot ce ştiu ca să trăiesc, pentru că trăitul, totuşi, mi se pare greu după atâţia ani de zile şi după câte am învăţat (râde). Am învăţat să pun limite şi să mă supăr, ca să nu mă simt invadată şi să mă eliberez.

Ce au însemnat cei 18 ani de Pro TV pentru dumneavoastră şi cum simţiţi că v-au schimbat?
Au fost o experienţă, un mod de a trăi. A fost ca la armată: să mă scol la aceeaşi oră, să fac totul la minut, la secundă, să mă încadrez în ritm şi să mă menţin. Este ca un cerc vicios de bun augur ce mă face în fiecare zi să mă întreţin. Nu e uşor, dar e o foarte bună şcoală profesională şi a vieţii, la o ştachetă foarte ridicată. Mi-am depăşit condiţia, iar Pro-ul a fost o şansă de a mă pune în valoare. Să rezist în ritmul de dimineaţă şi să mai am stare să pot să scriu, când sunt deja obosită după şase ore de muncă, e greu. Pentru asta îmi trebuie o stare, o disponibilitate şi un creier odihnit. Uneori, mâna e de plumb, dar tot reuşesc, pentru că mi-am economisit rezervezele, ştiu de unde să mi le iau. La vârsta mea, eu încă sunt ca la şcoală şi trebuie să mă duc acasă să-mi fac temele, pentru că dacă azi nu le fac, mâine am de făcut dublu şi ştiu sigur că mă scoate la lecţie.

Când sunteţi scoasă la tablă, zilnic, care e cel mai dificil lucru?
Trebuie să mă concentrez, să intru în stare, şi să fiu coordonată, să fiu acolo, că uneori îmi mai fuge mintea. Cel mai bine mă descurc când mi-e rău, când trebuie să fac un efort foarte mare. Mi s-a întâmplat odată să vorbesc când eram foarte răguşită şi atunci m-am focalizat şi mi-a ieşit, deşi după aia nu am mai fost bună de nimic, mă simţeam epuizată. Cel mai tare ne încurcă când mâncăm o ciocolată, pentru că salivăm şi uneori nu ne iese „s“-ul sau „v“-ul. Alteori, mi-e foarte somn, mă gândesc numai la momentul în care o să ajung acasă, dar până atunci sunt nişte ore pe care trebuie să le fac perfect. Zilnic eşti ca la armată, trebuie să execuţi treburile la milimetru, perfect. Uneori stau până la 22.30 să mă uit la un film, dar dorm mai puţin, că mă trezesc la 3.30 şi a doua zi sunt terminată. Abia după ce mai dorm o noapte mă refac.

Statutul de persoană de publică v-a adus avantaje şi dezavantaje. Care au fost acelea?
Dezavantajele sunt că ai, n-ai chef, tot timpul eşti la îndemână, omul te întreabă ceva şi vrea să-i spui horoscopul. Mie mi se ridică puţin părul, pentru că uneori n-am chef. Avantajele sunt că ţi se permite să încerci diverse lucruri, ţi se zâmbeşte, ţi se dă voie în faţă, dar alteori nu le pasă că eu sunt de la ştiri şi că aş putea să chem echipa ca să-i găsească pe cei care sunt în neregulă. De exemplu, m-am certat urât ca să cer apă caldă pentru bloc. Nu pot să obţin grade în plus în calorifer, de la RADET, în calitate de locatar, dar atunci când am ameninţat cu redacţia s-ar fi putut, însă nu vreau să mă înham să fac presiuni şi să profit de meseria pe care o fac pentru a-mi primi drepturile. Ca locatar, nu exist şi n-am niciun drept, vârsta şi ceea ce fac nu contează. Mă simt foarte frustrată şi neputincioasă în calitatea mea de cetăţean obişnuit. Totuşi, experimentând astfel de lucruri, îmi dezvolt mecanismele. Dacă mi se râde în nas, eu trebuie să înghit, iar asta e o lecţie de orgoliu, fiindcă nu trebuie să recurg la pedeapsa de a suna în redacţie, ca să le arăt lor. Astfel, prin toate piedicile care mi se pun, mi-am dezvoltat mintea proiectivă şi imaginaţia.

Nu mai vreau să ştiu că va muri cineva şi nu vreau să mă mai expun la o suferinţă. Pot să trăiesc cu mine şi pentru alţii, dar nu mai sunt capabilă să construiesc relaţii. Am trăit, am experimentat, e frumos, dar nu mai am putere. E o alegere.

Cum aţi reuşit să vă refaceţi după momentele de cumpănă, când i-aţi pierdut pe cei dragi, bunicii şi mama?
Am zăcut foarte mult, am suferit, am făcut eforturi să mă regenerez şi să încerc să accept. Eu şi sora mea ne-am născut într-o casă în care erau părinţii şi bunicii. Veneau foarte mulţi prieteni, casa era plină şi după aia au murit toţi. De aceea, nu pot să-mi iau căţel sau pisică la gândul că sigur vor muri, nu mai vreau să ştiu că va muri cineva şi nu vreau să mă mai expun la o suferinţă. Pot să trăiesc cu mine şi pentru alţii, dar nu mai sunt capabilă să construiesc relaţii. Am trăit, am experimentat, e frumos, dar nu mai am putere. E o alegere.

Sunteţi o femeie foarte plăcută şi frumoasă şi de aceea lumea se întreabă dacă Neti Sandu şi-a refăcut viaţa.
Nu, nu mi-am refăcut viaţa, poate şi pentru că am trăit foarte aproape de sora mea cu nepoatele şi tot timpul am fost ca o anexă asimilată a familiei. Mereu am ceva de făcut, pentru că ei sunt mulţi, nevoile sunt mari, iar eu intervin ca un mic salvator.

Coafura dumneavoastră a rămas o emblemă, cu mici variaţii de lungime. Aţi fost tentată să vă schimbaţi lookul?
Da, am fost tentată, dar nu-mi stă bine, pentru că părul meu e gros, sticlos şi trebuie aşezat şi pieptănat foarte bine. E aproape ca un păr de cal şi trebuie lăsat aşa, pentru că dacă-l filez, nu câştig nimic. Culoarea este şaten închis, dar juri că e negru. Sunt vopsită, pentru că e foarte mult alb şi recunosc că mă visez şi cu părul alb, cu tot părul alb, ca să sclipească aşa cum sclipea la bunicul care avea un păr ca de argint. Aşa e şi al meu pe dedesubt.