Interviu EXCLUSIV Lorenzo Quinn: „Sunt la fel de pătimaş ca tatăl meu, Anthony Quinn”
0Seamănă cu faimosul lui părinte când vine vorba de implicarea profesională. În privinţa vieţii personale, lucrurile stau, însă, exact invers
Interviu de Ioana Alina Avram
Născut la Roma, sculptorul Lorenzo Quinn este fiul marelui actor Anthony Quinn cu cea de-a doua soţie, Jolanda Addolori, femeia care i-a stat alături între 1966 şi 1997 (şi cu care a mai avut doi fii, pe Francesco şi pe Danny). N-a fost un final de mariaj liniştit… Dar pe cât de tumultuoasă a fost viaţa sentimentală a lui Anthony, pe atât de liniştită e cea a lui Lorenzo, care şi-a dorit cu atât mai mult un cămin stabil. Altele aş spune că au fost zbaterile lui: regăsirea de sine şi alegerea unui drum în umbra unui zeu al cinematografiei. Şi a ales bine: azi este unul dintre cei mai de succes sculptori contemporani, un talent care pentru Anthony Quinn a fost hobby, iar pentru el a devenit destin. Despre toate astea am discutat cu el, într-un interviu exclusiv prilejuit de vizita lui în România pentru a-şi vedea unica sculptură expusă la noi, cea intitulată Finding Love, din showroom-ul Styland din Bucureşti.
Cum a fost vizita în România?
Lorenzo Am fost prima dată şi mi-a plăcut mult… Trebuie să mărturisesc că aveam o altă impresie despre România, având în vedere că am trăit aproape toată viaţa împărţit între Italia şi Spania. Dar ce-am văzut a fost cu totul altceva. Îmi place mult faţa modernă a ţării voastre, abia aştept să revin…
Eşti un sculptor de succes, ai avut lucrări pentru Naţiunile Unite, pentru Vatican… Care este lucrarea de care eşti cel mai mândru până acum?
Ca artist, sunt un perfecţionist, de-asta nu sunt, de fapt, mândru de niciun proiect pe care-l fac. Nu sunt niciodată mulţumit, mereu mă gândesc că l-aş fi putut face mai bine. Am o grămadă de vise pentru care voi munci ca să le-mplinesc. Fireşte că mă bucură să ştiu că am o serie de sculpturi publice. Dar cel mai mândru sunt, la drept vorbind, de poveştile speciale pe care le aud de la clienţii care-mi cumpără operele fiindcă înseamnă ceva pentru ei. Să ştiu că au acele lucrări în fiecare zi cu ei, în faţa ochilor, acest gând pentru mine are o semnificaţie aparte. Acesta a fost cel mai puternic factor de motivare din spatele muncii mele.
Care e amintirea ta cea mai dragă din studioul de sculptură al tatălui tău?
Am avut o casă în Roma, pe care n-o mai avem acum. A fost casa în care am crescut. Şi tata avea acolo un spaţiu generos pentru creaţie… Era o reşedinţă foarte mare, cu 65 de camere, separată în cinci case. Una dintre case, care pe vremuri fusese biserică, a fost transformată în atelierul lui de creaţie. Locul arăta incredibil de frumos şi-mi amintesc că-l vedeam acolo pictând şi sculptând. Iar într-o dimineaţă frumoasă de duminică, m-am întors de la şcoală şi m-am oprit în loc să-l urmăresc cum lucra cu atâta pasiune… Atunci m-am gândit: „Asta vreau să fac când voi fi mare!“.
Ai jucat cu tatăl tău în filmul Stradivari. Cum îţi aminteşti acea experienţă?
Tata era tata. Şi orice fiu care lucrează cu tatăl său ştie că asta poate fi o experienţă stresantă. Mai ales că el era marele actor Anthony Quinn… Avea atât de multe să mă înveţe. Iar eu aşa am abordat această experienţă: m-am privit nu ca pe un fiu, ci ca pe un elev. Am ascultat şi am încercat să absorb cât mai multă informaţie. Iar experienţa a fost fantastică. Am făcut trei filme cu tata: Stradivari, Onassis – şi l-am rugat să participe la un film în care eu aveam rol principal aici, în Spania, numit Tierra de Cannones.