Regal cu Enescu, Stravinski şi Sibelius la Sala Palatului

Lucrări de George Enescu, Igor Stravinski şi Jean Sibelius fac parte din programul Orchestrei Filarmonice Regale din Stockholm, dirijată de Sakari Oramo, la Sala Palatului. Solist va fi violonistul Julian Rachlin.

Articol scris de Despina Petecel Theodoru 

George Enescu. Suita a II-a în Do major pentru orchestră, op. 20. Compozitorul aplică Suitei în Do major (1915) tiparul suitei preclasice (baroce) „dintr-o necesitate de ordine, simetrie, obiectivare, proporţionalitate“ – în opinia lui Pascal Bentoiu –, păstrând însă caracterul modal-românesc al expresiei. Rezultatul: o polifonie modală concretizată printr-o „fugă severă“, în Uvertură; o atmosferă onirică în Sarabandă, anticipând unele momente similare din opera Oedipe, ca de pildă „Adonis pe purpură şi aur“ sau secvenţe din Monolog - ambele din actul al II-lea; accente de dans popular, în măsură ternară, legănată, specifică pentru Gigă; un tempo greoi, dilatat, în Menuet; un fel de mini-concerto grosso pentru oboi, flaut, vioară, clarinet şi orchestră, iradiind o lumină difuză, aurie, ca în apusurile de soare din pânzele lui Turner, în Arie. Bourrée-ul reeditează grandoarea Uverturii, într-o combinaţie de motive folclorice dansnate, cu ritmuri riguros marcate şi dezvoltări cantabile. 

Demonstraţie de fantezie

Igor Stravinski. Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră. Situat de către unul dintre exegeţi, Robert Siohan, în categoria „barochistă“, Re major-ul pentru vioară şi orchestră al lui Igor Stravinski este o splendidă demonstraţie de fantezie, spontaneitate, inventivitate, ştiinţă în asocierea celor mai diverse stiluri şi forme muzicale, astfel încât să nu existe fisuri între ele. Dând curs, în 1931, rugăminţii editorului său, de a scrie „ceva“ pentru tânărul violonist Samuel Dushkin, Stravinski se gândeşte să compună o piesă care să-i permită solistului să-şi demonstreze întreaga gamă tehnico-expresivă a talentului său.

Chiar şi numai denumirile părţilor, preluate de la suitele instrumentale baroce, vorbesc de la sine despre diversitatea formelor de limbaj utilizate: motive ritmice repetate obsesiv/agresiv (în Toccata), ca cele din Ritualul primăverii, cu inserturi de jazz în pasajele nonşalante ale viorii soliste, şi aluzii la polifonia neoclasică a lui Hindemith (căruia-i ceruse sfatul în privinţa scriiturii violonistice); superba cantabilitate a viorii, cu variaţii agogice şi expresive, balansând între exuberanţă şi melancolie, introvertire/extrovertire (Aria I); combinaţie de virtuozitate şi sentimentalism melodic de esenţă romantică (Aria II); împletire spectaculoasă de ritmuri diabolice, capricioase, cu pasajele şăgalnice pline de „cochetărie“ ale viorii, dar şi cu refigurarea unor motive bachiene din Partitele pentru vioară solo (Capriccio). Totul culminează cu reiterarea, în registrul supraacut, a motivelor ritmice din debutul acestei mişcări finale proiectate, prin intermediul flageoletelor, într-o lume imaterială, suprasensibilă. 

Fiecare mişcare începe cu unul şi acelaşi acord – „paşaportul“ compozitorului „pentru concert“ – de fiecare dată însă înveşmântat diferit: corzi duble ale viorii soliste, pizzicati şi formule ornamentale atât la vioară, cât şi la orchestră, inserat într-o formulă orchestrală compactată, ca un strigăt laitmotivic, modal-armonic. 

Deşi îl despart aproape 18 de ani de Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Prokofiev, Concertul lui Igor Stravinski are unele afinităţi cu el în privinţa tonalităţii, a caracterului mai degrabă cameral al construcţiei şi a lipsei unei cadenţe solistice propriu-zise. Deosebirea principală constă în faptul că, în timp ce Prokofiev evitase bravada virtuozităţii, mizând pe lirism şi acalmie, Stravinski o cultivă cu voluptate, supleţe, ingeniozitate, strălucire. 

Accente tragice

Jean Sibelius. Simfonia I în mi minor, op. 39. Precedată de Poemele „Kullervo“ şi „En Saga“, de suitele „Karelia“ şi „Lemminkäinen“, contemporană cu „Finlandia“, Simfonia în Mi minor (1899-1900) are alura unui imens lamento, cu accente tragice, funebre, ilustrând o gravă, iremediabilă criză de conştiinţă a compozitorului. Încă de la primele măsuri, clarinetul, urmat de masa orchestrală, imprimă muzicii o stare profund depresivă, asemănătoare cu cea din Vals trist. În fluctuaţiile ei sunt reunite – într-un şuvoi eclectic – sfâşierea lăuntrică de influenţă mahleriană, patetismul cu reminiscenţe ceaikovskiene, exploziile ritmice provocatoare de falii catastrofice, venite din simfoniile lui Beethoven. Până şi secvenţele notate cu allegro, scherzo, energico au un aer grav, bemolizat. 

Andantele aduce o boare de echilibru aparent prin unisonul trenant al orchestrei, dar timbrul morbid al duo-ului clarinet/oboi susţinut de alămuri conferă acestei mişcări aspectul unei corzi întinse la maximum. Scherzo-ul, cu geometrie quadrată şi limbaj contrapunctic – după modelul scherzo-urilor bruckneriene – perpetuează drama interioară pe care Sibelius nu reuşeşte să o depăşească decât pasager şi care se intensifică în finalul simfoniei. Atmosfera tragică din prima parte reapare aici primind nuanţe aproape funebre ca în unele Adagio-uri din simfoniile lui Bruckner şi, de asemenea, reflexe din patetismul ceaikovskian sau din crescendo-urile paroxistice din unele pagini de Berlioz (poate, din Simfonia dramatică „Romeo şi Julieta“).

Sakari Oramo - Dirijor

Născut la Helsinki în 1965, dirijorul finlandez Sakari Oramo, în vârstă de 47 de ani, şi-a început cariera ca violonist şi apoi concertmaistru al Orchestrei Simfonice a Radioului Finlandez.

Studiază la Academia Sibelius cu Jorma Panula şi debutează la numai un an după terminarea acesteia, pe podiumul orchestrei mai sus menţionate. În urma acestui concert, este numit în acelaşi an dirijor principal asociat la Orchestra Simfonică a Radioului Finlandez, iar în 2003 devine dirijor-şef al acesteia.

A fost director muzical la Orchestra Simfonică din Birmingham, şi deţine în prezent posturile de dirijor-şef al Orchestrei Filarmonicii Regale din Stockholm şi dirijor principal desemnat la Orchestra Simfonică BBC, începând cu 2003.

Înregistrează pentru Ondine, Deutsche Grammophon, Sony Classical şi Octavia, colaborând în acelaşi timp cu orchestre de prim rang printre care Filarmonicile din Viena, Berlin şi New York, Capela de Stat din Dresda, Concertgebouw din Amsterdam şi altele.