FOTO Deep Purple. Bine aţi venit la clubul pensionarilor rock!

La început, a fost cortina. Care a vestit apariţia celor cinci muzicieni pe scena Sălii Polivalente. Intro-ul grandios nu a dezvăluit însă niciun indiciu cu privire la cele aproape două ore de concert care au urmat.

Cei peste 7.000 de spectatori păreau pregătiţi sufleteşte pentru ce era mai rău, ţinând cont de faptul că media de vârstă a membrilor trupei este în jur de 65 de ani. De altfel, nici mare parte a audienţei nu părea a mai fi în floarea vârstei. Şi, totuşi, a fost frumos să fii înconjurat de atât de mulţi oameni trecuţi de prima tinereţe pentru care rockul nu şi-a dat şi nici nu-şi va da vreodată ultima suflare. Plus tinerii prezenţi care, surprinzător, fredonau şi ei versurile unor piese ca „Perfect Strangers“, „Strange Kind of Woman“, „Hush“ sau „Black Night“.

Şi au apărut pe scenă. Cinci bătrânei simpatici, cărora le lipseau, totuşi, toiegele... Apariţia cea mai şocantă a fost, de departe, cea a lui Ian Gillan. La cei 69 de ani pe care îi are, solistul a cărui voce a devenit, în cei peste 46 de ani de când face muzică, legendă părea că tocmai a terminat o zi de muncă în grădina de zarzavaturi pentru a trece, în drum spre casă, pe la un chef studenţesc, unde să le arate el tinerilor cam cum se face, de fapt, muzica. Şi ne-a arătat asta nouă, celor prezenţi, în cele două ore de concert...

Mărturisesc că au fost momente în care mi s-a strâns inima când îl observam pe Gillan cum încerca, cu mâinile tremurânde, să găsească în el însuşi forţa necesară pentru a scoate sunetele acelea înalte, inconfundabile, care l-au consacrat de-a lungul anilor. Nu i-a reuşit de fiecare dată. Dar nu a mai contat. Pe scenă erau ei, cei de la Deep Purple. O legendă care a scris un capitol important al rockului. Cu aceeaşi forţă, cu acelaşi stil inconfundabil. Au lipsit improvizaţiile, de data asta totul a părut precis, pus la punct, controlat. Dar a sunat bine.

„Rapsodia Română“, varianta Purple

Am văzut cinci oameni pentru care muzica mai înseamnă, şi la aproape 70 de ani, un mod de viaţă, cinci oameni care încă mai ştiu să se bucure de ceea ce fac şi de dragostea publicului.

„Strange Kind of Woman“, „The Mule“, „Lazy“, „Space Truckin’“, „Smoke on the Water“, „Hush“, „Perfect Strangers“ au sunat, pe rând, impecabil şi au fost completate de piese noi, de pe cel de-al 19-lea album, „Now What?“.

Clăparul Don Airey a ridicat sala în picioare în momentul în care a trecut, în timpul soloului, la un fragment din „Rapsodia Română“ a lui Enescu. A emoţionat şi piesa „Above and Beyond“, de pe noul album, dedicată lui Jon Lord, clăparul trupei şi unul dintre membrii fondatori, care a murit în urmă cu doi ani.

Deep Purple nu moare, dar îmbătrâneşte. Foarte adevărat. Dar se încăpăţânează să cânte şi să o facă bine. Unii bătrâni preferă să şadă într-un fotoliu şi să-şi povestească la nesfârşit aceleaşi amintiri, alţii ajung să facă adevărate crize de nervi doar pentru că au uitat cum funcţionează telecomanda televizorului, iar alţii abandonează lupta şi se închid în ei, aşteptând, pur şi simplu, sfârşitul. Cei cinci „băciuci“ de la Deep Purple îmbătrânesc cântând. Jos pălăria în faţa lor pentru asta!

A fost un concert fain, bine organizat de Emagic. Am părăsit Sala Polivalentă ticsită de oameni cu senzaţia că i-aş mai vedea o dată. Dar dacă tot ar fi să mai fie o dată, hai să fie şi „Highway Star“, şi „Woman from Tokyo“, şi „Chlid in Time“... Poate mai reuşiţi totuşi să atingeţi notele acelea imposibil de înalte, nenea Ian!