INTERVIU Regizoarea Nona Ciobanu, despre „Şotron“ şi despre taina lui Barbă Albastră: „Am preluat elemente din arhitectura Ateneului Român“

Miercuri, la Ateneul Român, tainicele încăperi din castelul Prinţului Barbă Albastră au dobândit  materializare simbolică prin sunet şi imagine, în concertul Orchestrei Naţionale Simfonice a Radiodifuziunii Poloneze, condusă de dirijorul Cristian Mandeal, în viziunea regizorală şi multimedia a Nonei Ciobanu. Într-un interviu pentru „Adevărul“, aceasta povesteşte despre culisele spectacolului.

„Castelul Prinţului Barbă-Albastră“ este singura operă compusă de Bela Bartók. Lucrarea bazată pe basmul lui Charles Perrault, dar transformată de imaginaţia libretistului Bela Balázs (numele maghiarizat al lui Herbert Bauer, poet simbolist, critic şi intelectual maghiar, de origine germano-evreiască) într-o poveste în cu totul altă cheie, au fost însoţite de proiecţiile Nonei Ciobanu şi ale lui Peter Kosir, arhitect şi artist vizual. 

Regizoarea Nona Ciobanu (51 de ani) povesteşte în interviul pentru „Adevărul“ despre cum a abordat lucrarea lui Balázs, precum şi despre celălalt proiect din cadrul festivalului „George Enescu“ în care este implicată, anume „Moise şi Aron“, de Arnold Schönberg, de pe 20 septembrie, la Sala Palatului. 

„Adevărul“: Cum aţi decis să vă asumaţi cele două spectacole din cadrul Festivalului Internaţional “George Enescu”?

Nona Ciobanu: Invitaţia de a colabora la două dintre operele în concert din cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, pe care domnul Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului, mi-a făcut-o, este, evident, o provocare. Una foarte frumoasă. Am început să discutăm despre această colaborare după ce a văzut Karamazovii, o adaptare după Fraţii Karamazov, de Dostoievski, spectacol pe care l-am pus în scenă la Teatrul Mic din Bucureşti.

Libretul Castelului lui Barbă Albastră, primul spectacol care se va desfăşura în curând, pe 4 septembrie, la Ateneul Român, porneşte din povestea lui Charles Perrault şi totuşi interpretările oferite de-a lungul timpului asupra semnificaţiilor poveştii sunt foarte diferite. Dumneavoastră cum aţi privit povestea?

Opera Castelul lui Barbă-Albastră este foarte teatrală în primul rând prin muzica ce conţine întreaga dramaturgie a poveştii. O muzică cu un bogat vocabular armonic, plină de sonorităţi extreme, ce conduce şi dezvăluie arhitectura foarte complexă a sentimentelor umane. În esenţă, este o operă despre singurătate, vulnerabilitate şi teama de a ne dezvălui cele mai întunecate încăperi ale sinelui, faţă de noi şi faţă de cei pe care îi iubim. Subiectul se concentrează pe înfruntarea dintre prinţul Barbă-Albastră şi Iudita, a patra sa soţie, care va deschide cele şapte uşi ale castelului său, în ciuda încercării disperate a prinţului de a o împiedica.

Faţă de deznodământul fericit al poveştii cu acelaşi titlu, a lui Charles Perrault, din sec. XVII, libretul scris de Belá Balázs, în 1910, oferă un final în care este explorat misterul, greu de pătruns, al sufletului omenesc. 

În 1911, Bartók a creat o muzică ce răspunde perfect poeziei sofisticate şi complexe a lui Balázs. Amândoi visau să creeze o nouă şcoală de artă modernă, inspirată de cultura populară tradiţională, pornind, desigur, de la cea maghiară.

Spectacolul propune teme profunde, grele, cum aţi hotărât să le abordaţi? Veţi opta pentru o explicare a contextului, o naraţiune ajutătoare, vom vedea sublinieri ale unor teme care v-au atras atenţia, la ce să ne aşteptăm?

Am imaginat călătoria Iuditei ca un joc de şotron, un joc grav, asumat, prin cele şapte compartimente ale sale. Şotronul dezvăluie cele şapte uşi ale castelului, dar este, în acelaşi timp, şi solitarul Barbă-Albastră. Este concret şi abstract. Este spaţiul dinlăuntru şi cel dinafară. Iudita va deschide, în jocul iubirii şi al cunoaşterii, pe rând, cele şapte uşi ale şotronului. Uşile interzise devin fascinante, pentru că „întunericul”/”necunoscutul” are o forţă uriaşă de seducţie. La final, Iudita devine captivă în gaura neagră a şotronului, subconştientul lui Barbă- Albastră, şi va fi cea care va declanşa noaptea fără sfârşit a neantului său.

Este a treia oară când „joc şotron” într-un proiect artistic. Prima dată, a fost într-un spectacol site-specific în jungla mayaşă din Mexic, a doua oară la Ljubljana, aducând în joc o instalaţie video şi un spectacol, în care protagoniştii, muzicieni şi dansatori veneau din Orientul Mijlociu.

În Castelul lui Barbă-Albastră şotronul este, dincolo de partea evident ludică, o construcţie magică. Conţine misterul universului interior a lui Barbă-Albastră, în care co-există paradisul şi infernul, Erosul şi Thanatosul, zonele cele mai ascunse ale sufletului, angrenând emoţiile, obsesiile, angoasele, dorinţele, neliniştile, pasiunile acestuia. 

Abordaţi frecvent intersecţia între vizual şi jocul actoricesc de această dată jocul vine din altfel de interpretare-din voce, din timbru, apoi din muzica. E o diferenţă, sunt necesare adaptări de stil, de abordare?

Proiecţiile video sunt o prelungire a muzicii lui Bartók şi a poeziei textului lui Balázs. Împreună cu Peter Košir, care este arhitect şi artist vizual, încercăm să definim acest spaţiu care glisează din afară înspre înlăuntrul personajelor, şi invers, prin imagini care compun, uneori abstract alteori concret, microcosmosul şi macrocosmosul şotronului. Sunt texturi de foc, apă, lumină, sânge, metal, care se desfac şi re-compun arhitectural geografia corpului şotronului.

Jocul este golit de funcţionalitatea lui primă, poartă o încărcătură metafizică, iar deschiderea ultimei uşi declanşează o implozie a subconştientului lui Barbă-Albastră.

Am preluat elemente din arhitectura Ateneului Român şi le-am transferat şi transformat în scenariul vizual, astfel încât ele să devină uneori vii şi parte din poveste. Această metamorfoză continuă angrenează în joc, încă de la începutul spectacolului, două elemente definitorii ale teatrului: scena şi cortina. Care apar explicit sau transfigurate în câteva momente din spectacol. Primul este prologul, spus în spectacolul de la Ateneu, de actorul Şerban Pavlu, prin care este indusă o relaţie directă cu spectatorul, ca şi cum povestea ar putea fi a oricăruia dintre noi: “Cortinele pleoapelor voastre s-au ridicat./Dar unde este scena?/Înlăuntrul nostru sau în afară?/Aici unde mă aflu eu?/În mine? În tine?”

Ecoul unui alt monolog celebru, al celor şapte vârste, din Cum vă place, de Shakespeare, în care „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori” – alunecă, asemenea unei cortine de fum, peste scena misterioasă a şotronului lui Barbă-Albastră.

Cum este experienţa de lucru cu dirijorii şi cu textul muzical? Ce vă place la această colaborare şi ce vă incomodează? De ce?

Avem foarte puţin timp de repetiţii pentru două proiecte atât de complexe, dar asta sperăm să genereze o energie specială, un transfer viu şi coerent între muzică, cuvânt şi imagine. Pe 20 septembrie, urmează Moise şi Aron, de Arnold Schönberg, dar vom vorbi în alt interviu despre acest proiect. Pregătirea scenariului multimedia a însemnat, pentru noi, un laborator destul de complicat, în care ideea exprimată vizual să fie complementară, ca un suport subtil al muzicii şi, în acelaşi timp, o prelungire a acesteia, bogată în texturi şi nuanţe neaşteptate. Asta presupune şi găsirea unor soluţii tehnice adecvate, care să transforme imaginile de dimensiuni mari de pe ecranul şi pereţii Sălii Palatului şi Ateneului Român într-o respiraţie a muzicii.

Deşi scurte, discuţiile cu Cristian Mandeal, cu Iosif Ion Prunner şi urmează cu Lothar Zagrosek mi-au adus deschiderea către un univers în care legi misterioase, aşază lumea sunetelor într-o desfăşurare complexă, ce permite sensului să se reveleze abrupt şi fascinant, foarte altfel, şi totuşi pe alocuri, la fel ca în teatru. E o onoare să lucrez cu aceşti maeştri, la fel cum e o bucurie să întâlnesc câţiva din soliştii importanţi ai scenei internaţionale de muzică de operă.