Interviu INTERVIU Andreea Ciobîcă, artist plastic. Coregrafii pe asfalt

Andreea Ciobîcă (26 de ani) este o tânără din Cluj care a venit la EBienale cu proiectul său, „Orizontal“, pentru a documenta mişcarea sau, mai bine zis, urmele mişcării pe care paşii noştri le lasă prin oraş.

Artista a pregătit un pat de nisip alb, de marmură, în Pasajul Comedia de lângă Teatrul Odeon şi a lăsat oamenii să se indigneze sau să „danseze“ prin pulberea albă. Dincolo de a fi o instalaţie de artă, „Orizontal“ este scena pe care Andreea le-a amenajat-o trecătorilor, dându-le mână liberă să-şi deseneze propriile coregrafii. 

Corina Zorzor: Care este semnificaţia instalaţiei tale?

Andreea Ciobîcă: Ideea de la care am plecat e legătura dintre mişcarea de orice fel şi spaţiu. Oraşul este un spaţiu care nu-ţi aparţine, însă în momentul în care treci printr-un loc laşi o urmă care face din acel loc o proprietate a ta, măcar pentru un moment. Am vrut să marchez cumva mişcarea oamenilor care trec pe-acolo (n.r. – prin pasajul Comedia, de lângă Teatrul Odeon), urmele paşilor celor care populează acea zonă şi care nu au nicio legătură unii cu ceilalţi.  Am făcut un pat de nisip alb, din marmură, în pasaj şi am montat două camere de supraveghere în unghiuri care să pună în valoare instalaţia. Am privit acel pasaj ca pe o scenă, unde am documentat un spectacol pe care nu eu l-am regizat. Am vrut să observ reacţiile lor faţă de această instalaţie, însă, şi mai mult, reacţiile mele faţă de ale lor. În fond, această iniţiativă este destul de subiectivă. 

Cum au reacţionat trecătorii? 

Au fost reacţii de cele mai multe ori neplăcute, adică era deranjant pentru ei, îi vedeam cum se opreau brusc şi se uitau în jos, după care călcau mai mult pe  vârful degetelor prin patul de nisip alb. Oamenii şi-au creat bariere în jurul lor şi încearcă să ocolească ceea ce ar putea să îi pună în dificultate. Dar până la urmă, asta e bine – chiar dacă te deranjează un lucru, te poate pune şi pe gânduri. Mai sunt alţii care fac cam patru paşi puternici după ce ies din pasaj, pentru a se scutura, iar acest lucru lasă, din nou, nişte semne. Am văzut şi copii care s-au apropiat şi au luat nisipul alb în mână, erau fascinaţi. Mişcarea nu poate fi repetată; ea „trăieşte“ acel moment, după care dispare, nu mai există. Tocmai de aceea, prin această instalaţie reuşesc să marchez, să documentez mişcarea respectivă. Când treci pe-acolo, laşi un semn, marchezi locul. Însă atunci când vine următorul trecător, semnul respectiv intră în contact cu altă persoană şi se creează un fel de coregrafie pe asfalt. 

De ce ai ales ca nisipul să fie alb? 

În primul rând, pentru că intră în contrast puternic cu asfaltul şi are proprietatea de a reflecta lumina. Îmi doream să fie foarte vizibilă, iar dacă foloseam altă culoare, poate că nu era la fel de evident. Apoi, orice altă culoare semnifică ceva. Albul se detaşează de orice sens. Dacă ar fi fost roşu, poate ar fi trimis cu gândul la ceva violent, dacă ar fi negru, la ceva sumbru. 

Ce concluzii tragi după experienţa acestei instalaţii?

Oamenii caută în special confortul şi anulează orice experienţă care i-ar putea îmbogăţi cu ceva. Orice  e diferit de ce se întâmplă în mod normal. Mă gândesc că dacă am fi avut numai nisip şi pământ prin oraş şi cineva ar fi făcut o instalaţie cu asfalt, ar fi fost aceleaşi reacţii. Oamenii şi-au creat bariere în jurul lor şi încearcă să ocolească ceea ce ar putea să îi pună în dificultate, când, de fapt, ar trebui să fie mai deschişi astfel încât să poată să interpreteze un proiect artistic, nu neapărat să-l înţeleagă. În privinţa asta, cred că mai e mult de lucru în România.