„Vintage“ Tarantino, şi-n bine, şi-n rău
0Cea mai importantă reuşită a lui Tarantino e că a reuşit să-i facă pe americani să urmărească un film de aproape trei ore, vorbit în patru limbi. E bun, e rău? E bun, de rău ce e? E trash sau artă ascunsă în gunoi? Deci cam aceleaşi întrebări pe care le suscită cu fiecare film Tarantino.
Acest copil teribil ajuns la vârsta mijlocie trage după el o trenă impresionantă de adoratori şi un cor impertinent de detractori. Pentru maestrul ludic al provocărilor cinematografice, toate aceste reacţii nu sunt decât scontate.
Atât fanii, cât şi detractorii vor jubila în aceeaşi măsură la „Inglorious Basterds“. Primii îi vor exalta creativitatea petardată, cei din urmă îi vor reproşa spectacolul gol şi lipsa de gust (asumată). Pelicula mai confirmă un lucru - la un nivel pur vizual, nu există regizori mai inventivi. „Inglorious“ nu e nici „Pulp“, nici „Kill“, nu va deplasa graniţele mediului, însă e fun pur.
E plin de viaţă şi de gaguri, cu toate că îl cam uiţi de îndată ce-l vezi. Rămâi, poate, cu un singur personaj memorabil - cu fabulosul Christoph Waltz în rolul colonelului Hans Landa, probabil cel mai vesel şi mai magnetic nazist din istoria cinema-ului.
Tarantino, de două ori ridicol
„Inglorious Basterds” e inspirat dintr-o peliculă italiană obscură şi ieftină din 1978 şi combină câteva idei aiurite în ceva ce seamănă vag a poveste. Locotenentul Aldo Raine (Brad Pitt) comandă un grup dur de ucigaşi evrei. Un patron de cinema parizian organizează o premieră de film la care participă Hitler. Şi un star de film german (Diane Kruger, încercând s-o imite pe Dietrich) dublează un spion al aliaţilor.
Cum Tarantino trebuia să rescrie şi regulile filmelor cu război/Holocaust, aici, naziştii sunt victimele, iar evreii – călăii lor. Coloana sonoră e parte western spaghetti, parte şansonetă. Brad Pitt (cel mai iritant lucru din film) are o mustaţă à la Clark Gable şi un aer uşor retard şi demonstrează că e unul dintre cei mai proşti actori ajunşi vreodată megafaimoşi.
Tarantino e când adorabil, când odios, mai ales când devine insuportabil de pueril şi reciclează cam tot ce-a făcut până acum. Aşadar, e când ridicol, când ridicol de entertaining. Dar nu e nimic din ce n-aţi mai văzut până acum (tot la el, ce-i drept). „Inglorious“ se apropie cel mai mult de amuzamentul decerebrat al lui „Grindhouse”.
Poate cea mai importantă reuşită a lui Tarantino e că a izbutit să-i facă pe americani să urmărească un film de aproape trei ore, vorbit în patru limbi, cu subtitluri şi cu o distribuţie internaţională (irlandeză, franceză, germană şi canadiană). Nu va fi o surpriză dacă vă spun că filmul conţine o grămadă de sânge, creier pe pereţi şi gloanţe rispite.
Există momente în care însă haosul devine mononton, iar Tarantino un geniu pândit de complezenţă şi de autoindulgenţă infantilă. E interesant unde se va mai duce de acum înainte. Probabil că ne-ar putea uimi dacă ar face un film meditativ despre valorile familiale. A, scuze, a mai făcut aşa ceva în „Kill Bill 2“? Încă o dovadă că are suficientă putere ca să se reinventeze.