Spiritul balcanic al filmului românesc
0Festivalul de Film de la Salonic nu are reputaţia zgomotoasă a unor „afaceri“ cinefile de lista A, de tipul Cannes/Berlin/Veneţia, dar e unul dintre preferatele celor din breaslă. Festivalul e faimos nu numai pentru filme, taverne, patiserie şi vin alb, dar şi pentru atmosferă şi pentru publicul extrem de cald, generos şi răbdător, alcătuit în mare parte din studenţi foarte hip.
Ajuns la venerabila vârstă de 50 de ani, festivalul nu e arogant, e comod şi laid back şi refuză politica, iar selecţia e mereu una dintre cele mai bune, mai variate. Ai de la comedii populiste la arthouse-ul cel mai încrâncenat, de la thrillere erotice rizibile, dar amuzante, făcute cu 2 euro, la experimente agresive cu acelaşi buget, mai curajoase şi mai interesante.
E şi unul dintre puţinele care nu ezită să programeze pelicule americane de mare sau mic buget, producţii de obicei snobate de către establismentul cinefil european stângist. În plus, Salonicul e un oraş superb, intoxicant, un fel de Cannes balcanic, însă cu mult mai mult suflet.
Made in Romania
Cum e vorba de o ediţie aniversară care îşi propune să răspundă la perplexanta întrebare „Why cinema?“ (poate pentru că cinematograful e singurul loc în care toată lumea ştie unde se află ieşirile, cum specula cu umor un critic pe genericul de prezentare al festivalului), Salonicul nu-şi putea dezminte tocmai acum reputaţia unui line up impecabil, fie că e vorba de competiţa rezervată primului şi celui de-al doilea film al unui regizor, de profilurile dedicate unor mari cineaşti (anul acesta a fost rândul unor eroi cult ai anilor ’70-‘80, Goran Paskaljevic şi Werner Herzog) sau de secţiunea dedicată producţiilor independente realizate în regim de guerilla filmaking.
Însă, anul acesta, cea mai consistentă (şi exaltantă, pentru noi) ofertă o găseşti în focusul pe Balcani, întocmit de un pătimaş Dimitri Kerkinos. De fapt, ar fi putut foarte bine să-i spună „Made in Romania“, pentru că include nu mai puţin de cinci filme de la noi: „Caravana cinematografică“ al lui Titus Muntean, „Felicia înainte de toate“ de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, „Cea mai fericită fată din lume“ de Radu Jude, „Poliţist, adjectiv“ de Corneliu Porumboiu şi „Katalin Varga“ de Peter Strickland.
Boicot la festival
Spiritul balcanic impregnează greu şi deschiderea, cu speech-uri interminabile şi războaie între autorităţi şi cineaştii greci (cei din urmă au boicotat festivalul pentru că vor să schimbe legea cinematografiei), plus tentative obositoare şi sforăitoare de a defini cinematograful. E o uşurare, deci, când un foarte relaxat Fatih Akin se urcă pe scenă şi îşi introduce ultimul film fără niciun fel de emfază. Păcat că „Soul Kitchen“ se dovedeşte o comedie leneşă, fără miză, plină de clişee şi extrem de autoindulgentă. O mare dezamăgire.
Dar publicul e disperat să se distreze şi râde hohotind şi atunci când eroul (aproape) că alunecă pe o coajă de banană. În final, ovaţii în picioare. În aceeaşi seară, Akin face o treabă mult mai bună ca DJ, agitându-se ca un titirez în călduri în spatele deck-ului şi împingând audienţa să danseze în delir pe o selecţie „din buric“ ce începe cu turcisme şi ajunge şi la un clasic dâmboviţean – „Carolina“ a lui Romeo Fantastick. Dansăm şi râdem şi cei din jur nu prea înţeleg de ce. Cum ar putea, dacă nu înţeleg versurile inventatorului manelelor porno („Urcă-te pe mine, freacă-te mai bine, ia mai stai un pic, sărută-mă-n în buric bârla bârla bârla.. sex frontal, sex orizontal. Oh Carolaina giumbala dă-ţi jos fusta“ etc)?
Înghesuială la filme româneşti
Festivalul e faimos nu numai pentru filme, taverne, patiserie şi vin alb, dar şi pentru atmosferă şi pentru publicul extrem de cald, generos şi răbdător, alcătuit în mare parte din studenţi foarte hip. E chiar impresionant să vezi cum se înghesuie rastafarienii cu piercing în locuri imposibile să stea pe treptele cinematografelor arhipline la o peliculă românească (indiferent care) şi să pună întrebări, cu lacrimi în ochi, regizorilor.
„Felicitări, e cel mai bun film pe care l-am văzut anul acesta!“, i-a spus o fată cu părul roz, teribil de mişcată, lui Călin Netzer după proiecţia de gală de la Olympion a filmului „Medalia de onoare“, aflat în competiţie. S-a lăsat cu urale şi cu o emoţie colectivă; judecând după reacţia preşedintelui juriului, veteranul Theo Angelopoulos, care a rămas la Q&A şi a aplaudat cu mâinile deasupra capului, se pune de un nou triumf românesc. Dar despre minunatul mic film al lui Netzer şi despre o altă revelaţie, „Caravana cinematografică“ a lui Titus Muntean, în numărul viitor.