Sintetic şi urât mirositor

„The Ugly Truth“ înseamnă: scenariu penibil, regie amorfă şi situaţii neverosimile. Adevărul gol-goluţ e că filmul ăsta e tare urât. Ceea ce e chiar dezamăgitor, pentru că în rolurile principale sunt două dintre cele mai arătoase staruri hollywoodiene ale momentului: Katherine Heigl şi Gerard Butler.

E ca şi cum lui Adonis i-ar mirosi gura. Ea joacă rolul unui producător de talk-show care nu poate atrage bărbaţii (poftim?), iar el e un bădăran care le spune pe faţă femeilor ceea ce gândesc cu adevărat bărbaţii. La început nu se înţeleg deloc, iar în final se îndrăgostesc unul de altul (sunt sigură că nu v-am stricat surpriza). Două personaje  atât de antipatice se merită sigur unul pe celălalt -, dar niciunul dintre actori nu merită un scenariu aşa de penibil şi o regie aşa de amorfă.

O relaţie imposibilă

În această bătălie a sexelor rigid definită, „The Ugly Truth“  vrea să combine licenţiozitatea lui „Knocked Up“ cu prospeţimea lui „Legally Blonde“ (regizat tot de Robert Luketic). Însă chiar dacă permiţi personajelor să vorbească urât, asta nu înseamnă că adaugi ceva la formulă. Iar filmul e tot numai formulă.

Personajul lui Heigl, Abby, e o scârbă reprimată, frigidă, care n-a avut vreodată vreo relaţie funcţională şi care e pedepsită de scenarişti pentru că arată bine şi are succes. Personajul lui Butler, Mike, e un leneş ale cărui discursuri misogine din cadrul unui program TV de dating i-au atras admiratori fanatici. Şeful lui Abby o atenţionează că „The Ugly Truth“ are ratinguri mai bune decât morning show-ul pe care ea îl produce. Fără s-o informeze, acesta îl angajează pe Mike pentru un fragment de sex&dating în emisiunea de dimineaţă.

Ratingurile cresc instantaneu - ceea ce ne confirmă alt adevăr urât despre starea lumii: nimănui nu-i pasă de nenorocirile din lume, atunci când e atât de excitant să dai de pământ cu femeile (intenţionat sau nu, scenariul aminteşte de „Broadcast News“ al lui James L. Brooks, film care arăta şi el cât de jos au scăzut standardele jurnalismului în ultimii 30 de ani). Ea urăşte tot ce reprezintă el. El o numeşte „psihopată agresivă“.

Abby îi spune că ideile sale despre sexe sunt greşite, că există bărbaţi culţi şi sensibili care vor mai mult de la o femeie decât nurii ei. Mike pufneşte în râs. Abby îi spune că tocmai a întâlnit un asemenea bărbat - pe Colin. Mike îi spune că nu îl poate cuceri pe Colin până când n-o învaţă el cum să devină mai sexy. Ea acceptă. (Ce? Da, aţi citit bine, ea acceptă pentru că aşa vrea scenariul).

Cu toţii ştim unde se îndreaptă toate astea, însă rareori finalitatea previzibilă a unei comedii romantice a fost atât de lipsită de verosimilitate. Personalitatea şi moralitatea lui Abby se schimbă cum ai pocni din degete.

Personajul ei n-are nicio urmă de consistenţă. Filme că „Knocked Up“ sau „Forgetting Sarah Marshall“ şi alte comedii similare nu funcţionează numai datorită limbajului şocant sau a glumelor sexuale, ci şi graţie faptului că te fac să crezi în emoţii şi în situaţii. Însă totul în „The Ugly Truth“ e sintetic şi, pentru ceva atât de artificial şi de îmbălsămat, pute cam rău.