O moarte care ajută filmul

„Dr. Parnassus“ va fi definit, pentru posteritate, nu ca o peliculă de Terry Gilliam, ci ca una a lui Heath Ledger, pentru că a captat ultima interpretare a actorului. Filmul e supraglomerat şi slab structurat, pendulând între realitatea sordidă şi o lume aiuritoare, isteric de fantezistă, deseori uluitoare, uneori obositoare.

Niciun scenariu-catastrofă nu te pregăteşte, ca regizor, pentru teribila situaţie în care starul producţiei
tale moare în timpul filmărilor. I s-a întâmplat lui Terry Gilliam, unul dintre cei mai ghinionişti regizori din istorie, deja obişnuit să pună răul înainte (a se vedea musai „Lost in La Mancha", documentarul despre proiectul său de suflet, avortat după o serie incredibilă de ghinioane).

Dacă tragedia supradozei accidentale a lui Heath Ledger nu s-ar fi întâmplat, această nouă variaţiune pe tema legendei lui Faust ar fi fost doar o altă intrare în CV-ul recent, destul de obosit, al autorului.

Memento mori!

Există o atmosferă baroc-sufocantă de care nu se pot scutura nici măcare filmele cele mai bune ale lui Terry Gilliam, iar simţul său vizual şi puterea de invenţie julesverniană înăbuşesc frecvent povestea. „Dr. Parnassus" e, şi el, supraaglomerat şi slab structurat, pendulând între realitatea sordidă (o Londră ploioasă, neovictoriană) şi o lume aiuritoare, isteric de fantezistă, deseori uluitoare, uneori obositoare. Însă această peliculă va fi definită, pentru posteritate, nu ca una de Terry Gilliam, ci ca una a lui Heath Ledger, pentru că a captat ultima interpretare a actorului. Din cauza morţii lui Ledger „Dr. Parnassus" face parte din acea tristă categorie a filmelor susţinute de moartea unui interpret principal.

Niciunul n-a fost o capodoperă, unele sunt mărturii ale inventivităţii cineaştilor în circumstanţe îngrozitoare, altele nu văd nici măcar lumina ecranelor. Dar fiecare are un grad de fascinaţie care funcţionează ca memento mori într-un mediu ce obişnuieşte să-şi facă starurile nemuritoare. Şi e de-a dreptul frisonant atunci când Ledger îşi face apariţia spânzurat de un ştreang.

„Dr. Parnassus" ar fi putut fi un film pierdut. Dar Gilliam a fost suficient de inteligent să-şi salveze proiectul cu o soluţie aproape supranaturală. Pactul cu diavolul de aici cere ca şarlatanul Tony (Ledger) să atragă cinci suflete printr-o oglindă magică, într-un univers paralel. Gilliam i-a recrutat pe Johnny Depp, Jude Law şi pe Colin Farrell să interpreteze versiuni ale lui Tony, în timp ce intriga alternează între cele două tărâmuri (Tony-ul lui Depp, de o graţie funestă, momeşte un suflet spre un râu nemuritor ce conservă tinereţea eternă a lui James Dean, Rudolph Valentino şi prinţesa Diana - o referinţă clară la moartea lui Ledger).

„Parnassus" există, deci, în două jumătăţi care se întrepătrund, una făcută înainte de dispariţia actorului şi alta după. Ca şi alte producţii bântuite de moarte, poate fi văzută şi ca un tribut pentru un coleg iubit (emoţionantă dedicaţia finală: „un film făcut de prietenii lui Ledger") sau ca un inteligent, dar inegal exerciţiu de improviaţie macabră. În ciuda defectelor, pelicula intensifică şi alină o pierdere imensă care, însă, a făcut posibil cel mai iscusit truc al său.