Festivalul Salonic 51: renăscut din cenuşă

Situaţia festivalului de la Salonic seamănă cu cea a Greciei: în trecut a avut un buget de la stat obscen (cam 15 milioane de euro) care s-a scurs hemoragic în direcţii obscure. După un scandal monstru, directorii s-au schimbat, acreditările au fost reduse la minimum şi selecţia tăiată la „doar” 170 de filme.

În drum spre hotel, în epatantul Mercedes decapotabil al festivalului, şoferul se plângea de cât de îngrozitor e să trăieşti în Grecia; între timp, pe trotuarele pavoazate de Crăciun, oamenii se împleticeau în pungi colorate, cuprinşi de o frenezie consumistă de parcă n-ar mai fi existat ziua de mâine. Salonicul pare imperturbabil în ambiţia sa de a-şi conserva statutul de bon viveur, de petrecăreţ zgomotos: străzile sunt arhipline la orice oră, la fel şi tavernele sau barurile de lux de pe promenadă. „Suntem prea leneşi", îmi zice un tânăr patron de bar cu pupilele dilatate de la ceva ce tocmai ingerase în subsol. „Şi, dacă germanii ştiu să muncească mai bine, de ce să nu-i lăsăm s-o facă?" Nu sunt suficient de leneşi însă ca să nu continue să demonstreze în fiecare zi în Piaţa Aristoteles pe muzica punk.

Din nou, palmaresul a însemnat un triumf pentru filmul autohton, cu două filme care şi-au împărţit premiile: „Periferic", marele premiu şi cel pentru mai bună actriţă (Ana Ularu) şi „Morgen" premiul pentru cel mai bun actor (ex-aequo Andras Hathazi şi Yilmaz Yalcin) şi FIPRESCI. N-am apucat să văd „Periferic", programat chiar în ziua în care plecam, însă „Morgen", comparativ cu alte debuturi căznite şi false din competiţie, te convinge că personajele sale chiar există. Crişan nu apasă niciodată pedala în această satiră socială gentilă, plină de observaţii fine. 

Top 5 filme văzute la Salonic

- Szürkület (Gÿorgÿ Fehér) O revelaţie, o capodoperă uitată din 1990, un film hipnotic, răvăşitor, hăituitor, de o incredibilă putere subliminală, uluitor din punct de vedere stilistic. O combinaţie de Lynch cu Welles şi Fincher.... „Crepuscul” e o viziune pură a răului ce contaminează. Maladiv.
- Animal Kingdom (David Michôd) Se mai poate spune ceva nou în materie de film de gangsteri? Acest debut care a făcut senzaţie la Sundance demonstrează că da: într-un regat unde domneşte legea junglei, sufletele inocente vor fi corupte iremediabil de o menajerie umană cum rar mi-a mai fost dat să văd. Deprimant, dar şi al naibii de captivant. Impecabil.
- 127 de ore (Danny Boyle) Un aventurier e forţat să-şi taie o mână ca să scape din capcana naturală în care căzuse. Sună horror, nu-i aşa? Ei bine, lăsaţi-l pe Boyle să facă din această experienţă-limită unul dintre cele mai entertaining, mai exaltante şi mai pline de viaţă filme recente. Ca un shot de adrenalină direct în inimă. Nu te plictiseşti niciun moment să te holbezi la figura lui James Franco.
- Shi (Chang Dong Lee) O bunică sensibilă şi cochetă se confruntă cu primele semne de Alzheimer şi cu consecinţele groaznice ale violului comis de nepotul ei. Dezolată, se refugiază într-un curs de poezie. Cum poate fi ceva atât de brutal, aproape naturalist, atât de melancolic, de delicat şi de poetic în acelaşi timp? Lui Baudelaire i-ar fi plăcut cu siguranţă.
- How I Ended this Summer (Alexei Popogrebski) şi Winter’s Bone (Debra Granik) Primul este un soi de „Solaris”, minus metafizica, al doilea e campionul „indie” al anului. Ambele vorbesc despre izolare, alienare, degradare psihică. Primul are în centru două personaje aflate la o staţie polară între care se întrepune o veste de nespus, al doilea, o comunitate foarte săracă din munţii Ozark, unde dependenţa de droguri a devenit un stil de viaţă. Două dintre cele mai atipice thriller-uri ale anului.