Dramatismul lui Dvořák, astăzi la Ateneul Român
0Orchestra simfonică din Lucerna, dirijată de James Gaffigan, va interpreta la Ateneul Român Concertul pentru violoncel şi orchestră, cu solistul Truls Mørk, şi Simfonia a VI-a, ambele de Dvořák.
Articol realizat de Daniela Caraman Fotea
Antonín Dvorák. Prin popularitate, Concertul pentru violoncel se alătură altor două lucrări ale lui Dvorák: Simfonia „Din lumea nouă“ şi Dansurile slave. Este cel din urmă opus scris în perioada americană (între 1892-1895, Dvorák a trăit în Statele Unite, fiind invitatul Conservatorului din New York). Compus între anii 1894-1895, concertul a fost prezentat în primă audiţie la 19 martie 1896, la Londra, sub bagheta compozitorului. Nu evidenţiază influenţe ale culturii muzicale americane, lesne sesizabile, în cuprinsul lui fiind nostalgia provocată de absenţa din ţara natală şi energia preluată din fondul folcloric ceh.
Prima audiţie urma să fie susţinută solistic de unul dintre violonceliştii recunoscuţi în epocă drept mare virtuoz: Hanuš Wihan, dar între compozitor şi instrumentist a izbucnit un adevărat conflict: Wihan şi-a permis să scrie o cadenţă destinată finalului lucrării. Dvorák a respins-o categoric. Ulterior, Wihan a introdus concertul în repertoriul său, opus-ul devenind unul de referinţă în literatura dedicată violoncelului, alături de cele semnate de Schumann şi Saint-Saëns.
Inspirat de Brahms
Lucrarea este extinsă, durând aproximativ 40-42 de minute. Are trei părţi. Dvorák face parte dintre acei creatori care au respectat aproape fără excepţie formele clasice consacrate, pentru lucrările instrumentale de anvergură.
Partea I. Prima temă, puternică, viguroasă, expusă iniţial la clarinet, inspirată din mişcarea secundă a Simfoniei a IV-a de Brahms, a devenit un motiv celebru. A doua temă aduce mister, atmosferă elegiacă. Întreaga mişcare se întemeiază pe alternanţa de stări afective reprezentate prin cele două teme. Orchestraţia prezintă, mai ales prin dialogurile solistului cu flautul ori alte instrumente de suflat, influenţe ceaikovskiene.
Partea a II-a. Şi această mişcare aduce un contrast afectiv între tema principală mai luminoasă şi următoarea, imitând plânsul. Secţiunea centrală e dominată de o nouă temă, puternică şi dramatică, după care revine atmosfera iniţială, potenţată de un solo de violoncel (Quasi cadenza).
Partea a III-a. Finalul concertului parcurge patru episoade, cu schimbări de tempo şi atmosferă – primul şi ultimul fiind cele mai dinamice, mai viguroase. Coda – care începe în pianissimo – readuce temele primei mişcări.
Prima simfonie publicată
Datând din 1880, Simfonia nr. 6 în Re major – între cele scrise de compozitor – a fost prima publicată. Dirijorul Hans Richter, care prezentase cu mare succes la Viena o altă lucrare de Dvorák (cea de-a treia Rapsodie slavă), a venit cu ideea scrierii unei simfonii destinate Filarmonicii din Viena. Astfel, lui i-a fost dedicată lucrarea, deşi prima audiţie a avut loc la Praga, în 1881, sub bagheta lui Adolf Cech. Richter o va dirija şi el ulterior, dar la Londra. Opus-ul se înscrie în perioada slavă a compozitorului, dar influenţele brahmsiene (mai exact, cele din Simfonia a II-a) sunt evidente.
Partea I. Lipsită de contraste dramatice, expune trei idei tematice, dintre care prima cunoaşte o spectaculoasă amplificare, în timp ce ultima evoluează în ritm de vals. Dezvoltarea se bazează mai ales pe elementele primei teme. Două tutti-uri puternice preced reexpoziţia.
Partea a II-a. Are o formă arhitectonică mai puţin uzuală, apropiată celei de Rondo: ABACABA, în timp ce ambianţa este cea a unei nocturne.
Temele A şi B sunt ambele lirice – cea de-a doua evocând nişte suspine. Secţiunea C are caracterul unei dezvoltări.
Partea a III-a. Dvorák a înlocuit Scherzo-ul tradiţional printr-un furiant (energic dans ceh, caracterizat prin divizarea – când ternară, când binară – a unei măsuri de trei timpi). Construcţia însă e cea tradiţională de Scherzo, cu un trio de o delicateţe ieşită din comun. La premieră, mişcarea a fost bisată.
Partea a IV-a. Îmbracă forma de sonată bitematică. Influenţat de Simfonia a II-a de Brahms, acest final – în ciuda vitalităţii şi a bunei dispoziţii pe care le degaja, ca şi a tehnicii compoziţionale desăvârşite – e considerat de comentatori mai puţin interesant decât restul lucrării.