Cvartetul „Belcea” – mesager al frumosului ideal

În unicul lor concert din Festivalul Internaţional „George Enescu“, care a avut loc marţi seara la Ateneul Român, renumiţii interpreţi din Cvartetul Belecea au oferit valenţe surprinzătoare partiturilor beethoveniene şi schubertiene.

Un text de Despina Petecel Theodoru

Rareori se întâmplă ca, între membrii unui cvartet instrumental, proveniţi din ţări şi culturi diferite, aşa cum este cazul Cvartetului „Belcea” – Corina Belcea, vioara I (România), Krzysztof Chorzelski, violă (Polonia), Axel Schacher, vioara a II-a, şi Antoine Lederlin, violoncel (ambii din Franţa) – să se înfiripe o comuniune fără fisură atât în privinţa frumuseţii şi omogenităţii sunetului, cât şi în privinţa asumării şi înţelegerii exacte şi în profunzime a semnificaţiilor muzical-filosofice ale partiturilor abordate. 

Fiecare apariţie pe podium a ansamblului lasă impresia unei interpretări situate la limita superioară a oricărei evaluări, dincolo de virtuozitate, dincolo de tehnică şi de ştiinţa muzicală, dincolo de concordanţa inerentă stabilită între artiştii care compun o asemenea formaţie camerală. „Cheia” desluşirii tâlcului unei atari impresii o deţine, cred, sonoritatea, pe care aş numi-o arhetipală. Ea este cea care dă consistenţă, culoare, formă, sens şi expresivitate creaţiilor înscrise în repertoriul lor. Maniera minuţioasă în care îşi pregătesc concertele se reflectă nu doar în seriozitatea cu care se apropie de partiturile studiate, ci şi în structurarea programelor, astfel încât, chiar dacă lucrările aparţin unor autori din epoci diferite sau unor stiluri componistice diferite, să existe totuşi elemente comune care să le apropie şi să stabilească o oarecare unitate ideatică. 

În concertul din 1 Septembrie, de la Ateneul Român, Cvartetul „Belcea” a asociat două opusuri din ultima perioadă de creaţie, atât a lui Ludwig van Beethoven – Cvartetul nr. 14, op. 131, în do diez minor – cât şi a lui Franz Schubert – Cvintetul cu două violoncele, op. 163, D956, în Do major (la al doilea violoncel a fost invitat austriacul Valentin Erben, la fel de integrat viziunii transcendentale a formaţiei asupra actului interpretativ). 

Una dintre punţile de legătură dintre ele a constat în predominanţa tristeţii acute, ce părea iremediabilă, manifestată sau rezolvată, în cazul lui Beethoven, prin recursul la pioşenie şi veneraţie faţă de divinitate (partea a doua, Adagio) – atmosferă afină cu cea din următorul său Cvartet, op. 132, în mişcarea a treia, Molto adagio – iar în cazul lui Schubert, printr-un lamento cu accente dramatice până la agonia cu tente funebre. Pe de altă parte, şi Beethoven, şi Schubert ating, în cele două partituri, apogeul simplităţii şi purităţii de gând şi simţire, ilustrat de secvenţele liric-visătoare, ca şi de cele dansante – la Beethoven, prin configuraţii contrapunctice jucăuşe, dar şi graţioase până la imponderabil, iar la Schubert sincopate, cu iz câmpenesc tipic austriac şi inserturi din motivul tematic al liedului Păstrăvul, sau al Cvintetului cu acelaşi titlu. 

Lucrând intens la şlefuirea integralei Cvartetelor beethoveniene, sonoritatea formaţiei „Bel-cea” aproape că s-a laminat. Cei patru muzicieni au evidenţiat zona eterică a fiinţei lui Beethoven, aceea a bucuriei secrete de a se contopi cu Natura, în speranţa descoperirii, în simbolurile ei eterne, a răspunsurilor la întrebările chinuitoare despre Destin. S-ar fi putut crede că e vorba despre un Beethoven anemic. Şi totuşi, dacă ţinem seama de rafinarea sufletesc-spirituală din ultimii ani de viaţă ai compozitorului, vom înţelege mai bine fundamentele versiunii Cvartetului „Belcea”. 

Cât despre Schubert, Cvintetul cu două violoncele a pus în valoare complexitatea virtuţilor tehnico-expresive ale interpreţilor. Fracturile muzicii schubertiene, mereu oscilând între melancolia visătoare, „dureros de dulce”, şi neliniştile tensionate, cu reveniri şi repetiţii obsesive ale motivelor tematice – tehnică specifică lui Schubert – cu variate intensităţi, nuanţe, formule ritmice, cu direcţii ale devenirii frazelor modificate parţial, cu disperări înlăcrimate exteriorizate fără reticenţe în confesiuni pline de tragism, dar şi cu salturi surprinzătoare de la aerul funebru la ritmurile frânte, frenetice din final, i-au antrenat pe uimitorii instrumentişti într-o „cursă” cu obstacole imprevizibile, ca în finalul Do majorului, pe care însă le-au trecut în mod exemplar, spectaculos. Concertul lor a fost o adevărată oază de lumină şi încântare pentru noi toţi.