CRONICĂ Hilary Hahn, o stea

Violonista americană Hilary Hahn a excelat miercuri seară, la Ateneul Român, alături de Camerata Salzburg, dirijată de Louis Langrée.

Articol semnat de Corina Bura

Faptul că actuala ediţie a Festivalului „George Enescu“ s-a nimerit a fi una dominată de violonişti – am numărat nu mai puţin de 17 solişti, nume binecunoscute sau care sunt în pragul unei cariere mondiale, cu activitate competiţională şi discografie importante – iată că a venit rândul lui Hilary Hahn, aflată pentru prima dată în România, să evolueze pe scena Ateneului. Si cum se putea alege un spaţiu mai potrivit pentru aceea pe care publicaţiile au numit-o „zâna muzicii“! Rămânând pe tărâmul feeriei, cortegiul Titaniei – comparaţia, asocierea şi sonoritatea numelui nu sunt deloc întâmplătoare – a fost alcătuit din membrii Cameratei Salzburg conduşi de dirijorul francez Louis Langrée – întruchipând un Oberon, căruia aceeaşi presă i-a asociat „bagheta magică“ şi toată această poetică determinată poate de ecouri ale subconştientului declanşate de mendelssohnianul Vis al unei nopţi de vară audiat acum trei zile! 

O expresivitate uimitoare

Introducerea în atmosfera acestui univers a fost făcută chiar de către Enescu prin ale sale Intermezzi op.12, Allègrement şi Très lent, de factură pre-impresionistă, rafinate, cu linii şerpuitoare care îşi dezvăluie treptat potenţialul. Louis Langrée, înfrăţit prin cultură cu această faţetă aparţinătoare Orfeului Moldav, a creat starea de vis propice apariţiei scenice a violonistei care, nu întâmplător, a cântat un concert de Mozart ce figura şi în repertoriul enescian: KV 216. Apariţia şi atitudinea sa scenică pline de graţie şi prestanţă nu au influenţat cu nimic atracţia extraordinară a sunetului ei amplu, penetrant, de mare calitate în acelaşi timp, pe care artista îl modelează stăpânind perfect arcuşul. Violonistica lui Hilary Hahn este extrem de concentrată în mişcări şi demonstrează vastele sale posibilităţi instrumentale puse în folosul unei expresivităţi potenţial nelimitate. 

Fără a intra în amănunte care ţin de preferinţe stilistice sau de alegerea cadenţelor, concertul de Mozart a avut strălucire, nerv, virtuozitate adecvată şi, nu în ultimul rând, o uimitoare expresivitate. Piesa The Lark Ascending scrisă de Vaughan-Williams a schiţat un nou portret al violonistei – de fapt, este o lucrare pe sufletul şi sensibilitatea ei –, prin care ajunge la performanţa de a ţine sala preţ de peste 10 minute într-o linişte perfectă, evoluând lent, eterat, pe un desen melodic extrem de simplu în fond, colorat în fel şi chip, suspendând respiraţia până când pasărea măiastră se pierde în înălţimi. Bisul, Sarabanda în re minor de Bach, a fost la fel de apreciat de către publicul care a aşteptat-o cu mult interes pe scena românească. 

Nobleţe şi lirism

Seara s-a încheiat festiv, cu Simfonia nr. 41 în Do major, KV 551, ultima scrisă de Mozart şi cea mai amplă. Supranumele, Simfonia „Jupiter“, extrem de inspirat, nu-i aparţine autorului, ci mai degrabă impresarului Johann Peter Salomon, un violonist german, compozitor, dirijor şi impresar în acelaşi timp. Dacă până la momentul simfoniei Camerata Salzburg a stat cumva în planul secund, dată fiind şi alcătuirea programului, „bagheta magică“ a dirijorului a dezlănţuit energiile ansamblului. Această orchestră relativ tânără, cu o componenţă multiculturală, a parcurs un Allegro vivace – partea I a simfoniei – plin de avânt, cu puternice contraste dinamice şi mai ales cu echilibru şi naturaleţe în legăturile atât de dificile care unesc complicata structură a mişcării. 

Partea a doua, Andante cantabile, una dintre cele mai frumoase pagini mozartiene – dacă este posibilă o asemenea exprimare faţă de genialitatea care transpare din fiecare sunet ieşit de sub peniţa sa – schimbă tonalitatea cu una mai caldă, mai plastică, Fa major, atmosfera creată prin culoarea orchestrală deosebită solicitată de către dirijor amplificând nobleţea şi lirismul iniţial. Unii muzicologi o compară cu o sarabandă de tip francez. 

După Menuetto-Allegretto, mai convenţionale a urmat finalul, Molto allegro, de fapt centrul de greutate – şi la propriu şi la figurat – al întregii simfonii, pentru că aici Mozart devine, într-adevăr un Jupiter în mânuirea fulgerelor contrapunctice pe cele cinci teme majore: canon direct, recurent, simplu, dublu, răsturnat ş.a., structurate pe linia unui cantus planus din secolul al XVI-lea. Întregul ansamblu, dinamizat şi de gestica precisă şi mobilizatoare a dirijorului, a re-construit foarte clar acest edificiu sonor în care Mozart a folosit plenar toate resursele ştiinţei şi talentului său. Louis Langrée a dirijat fără partitură, acest gest permiţându-i să controleze pe deplin profilul şi caracterul temelor, cărora li se pot atribui calităţi asemănătoare unor personaje dintr-un spectacol de operă. Bineînţeles că aplauzelor furtunoase li s-a răspuns cu faimoasa Uvertură la Nunta lui Figaro, interpretată în aceeaşi puritate stilistică, vegheată de spiritul lui Mozart care va fi pe veci legat de tot ceea ce înseamnă Salzburg.