Stelian Tănase: Ce aniversăm noi în 2018? E România o poveste de succes? Nu! Ne bucurăm că existăm ca stat şi că n-am dispărut de pe hartă?

Istoricul şi scriitorul Stelian Tănase a vorbit, la Adevărul Live, despre volumul „Dinastia“, Centenarul Marii Uniri, dar şi despre împlinirea a o sută de ani de la Revoluţia rusă.

Adevărul: Aţi scris o carte şi aţi făcut un serial despre monarhie. V-aţi apropiat de Rege?

Stelian Tănase: Amorul meu cu monarhia a pornit în anul 1990, de Paşte, cu ajutorul mentorului meu , Alexandru Paleologu, care era amabsador la Paris. De Paşte, a venit Regele la Paris, iar Al. Paleologu m-a invitat acolo. Eram monarhist din anii 80, în sensul că toată lumea era antirepublicană. Atunci, de Paşte, spre seară, s-a întâmplat să rămân singur cu Regele şi m-a descusut despre ce se întâmplă în România. Eu eram anti-Iliescu. Regele era foarte bine informat, avea alte surse, dar voia să afle şi de la mine care e şansa monarhiei. Erau acele sechele masive de comunism în România anului 1990. Mi-a făcut impresia unui foarte mare patriot. Îl durea România. Era o preocupare în soarta lui România. Mai şi lăcrima când povestea cum a plecat din ţară. Era foarte sensibil, era chiar Regele României. Se simţea lucrul acesta. A şi scris că atunci când a plecat din ţară avea moartea în suflet. Scenariul filmului Dinastia a fost citit de Rege şi a fost aporbat cu anumite observaţii, în special legate de anii 40. 

În România, Regele n-a fost lăsat să intre.

Este unul dintre ecele mai penibile momente ale lui Iliescu şi Roman, ale puterii post-comunsite. A fost un moment jegos să iei cel mai important om din istoria contemporană a României, iar tu să te comporţi cu el ca şi cu un infractor. Primul act pe care FSN trebuia să-l semneze era să-l invite pe Rege în ţară. Nu neapărat că să revină pe tron, dar trebuiau să aibă o discuţie. Dar ei erau bolşevici, dăduseră monarhia jos, şi nu se simţeau comozi cu Regele Mihai. Iar când vine prima dată Regele în ţară, îl alungi. Impardonabil. A făcut ca Europa să ne privească ca pe nişte barbari. 

Se apropie Ziua Naţională. 

Acesta este un subiect foarte delicat. În 1918, a fost un an întreg care a schimbat soarta României, plecând de la ce s-a întâmplat în Bucovina şi în Basarabia. Politicienii de azi gândesc sărbătoarea de la anul ca pe un mare moment triumfalist, să iasă la televizor şi să ţină discursuri, că tot se apropie următoarele alegeri. Dar noi ce aniversăm? Este România o poveste de succes în ultimii ani? Nu! Ne bucurăm că existăm ca stat şi că n-am dispărut de pe hartă? Este o discuţie foarte dureroasă şi complicată. Eu nu cred că în 100 de ani România a performat. Regimul comunist din România, cu excepţia celui albanez, a fost cel mai dur din Europa. Apoi a venit tranziţia, care este un eşec. Ar trebuie să dsicutăm aniversarea celor 100 de ani cu foarte multă luciditate. 

Ieri s-au împlinit 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din 1917. 

A schimbat istoria lumii şi a Europei în sens rău. A fost un puci: gărzile roşii, instigate de Troţki, care l-a convins şi pe Lenin, cel care voia să facă o Revoluţie după modelul Revoluţiei franceze, a arestat Guvernul. Acest nou tip de regim politic, cu un singur partid şi fără să existe drept de proprietate, sfida toate regimurile din Europa. Singura perioadă liberală a Rusiei a fost de la abdicarea ţarului până la Lenin, adică 8 luni. Lenin a blocat procesul democratic al Rusiei. A trecut la un regim feudal, de tip Ivan cel Groaznic, în care exista principiul unicităţii puterii: Lenin, apoi Stalin. Acest regim s-a prăbuşit tot printr-un puci, cel ratat, din 1991, împotriva lui Gorbaciov. Puciul a fost ratat, Gorbaciov a fost dat afară de Elţîn, iar URSS s-a destrămat. În momentul în care Lenin a luat puterea, moderinzarea Rusiei a fost ratată. Dar tot secolul XX a fost o luptă între regimurile liberale şi bolşevism sau fascism.