România, 147 de ani de la prima Constituţie

„Adevărul“ vă prezintă modul de alcătuire a primei Legi fundamentale a României, promulgată la 1 iulie 1866, în contextul în care parlamentarii actuali se chinuiesc să revizuiască Constituţia

În urmă cu aproape un secol şi jumătate, principele Carol I promulga prima Lege fundamentală din istoria României. Constituţia de la 1866 a fost primul text constituţional elaborat fără aprobarea externă a Marilor Puteri. Este primul act de manifestare juridică a independenţei ce va fi câştigată, de facto, 11 ani mai târziu, la 9 mai 1877. 

Astfel, în textul Constituţiei nu a apărut nicio referire la starea de dependenţă a Principatelor Unite, deşi ţara se găsea sub suzeranitate otomană şi plătea tribut. Precizarea din articolul 1 este revelatoare: „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de Româniea“.

Textul a fost, în bună măsură, o traducere a Constituţiei belgiene din 1831, adaptată pe alocuri realităţii româneşti. A fost cea mai longevivă constituţie şi reprezintă cea mai importantă realizare a regelui Carol I, deşi acesta considera, la început, că actul de sorginte belgiană nu era chiar adecvat tradiţiei româneşti a confruntărilor dintre obiceiul pământului şi lege.

CUM ERA ÎMPĂRŢITĂ PUTEREA
Constituţia din 1866 a stat la baza regimului monarhiei constituţionale, garantând separarea puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de către Reprezentanţa Naţională (n.r. – Senatul şi Adunarea Deputaţilor) şi de către monarh, acesta având drept de veto, precum şi dreptul de a dizolva cele două Camere. Sunt prevăzute, de asemenea, inviolabilitatea şi imunitatea senatorilor şi deputaţilor.

Puterea executivă era încredinţată monarhului şi se transmitea pe cale ereditară, în linie directă, masculină şi legitimă, iar puterea judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale. Se interzicea înfiinţarea de tribunale excepţionale. Justiţia funcţiona ca putere de sine stătătoare, magistraţii fiind inamovibili.

Principiul potrivit căruia suveranul „domneşte, dar nu guvernează“ era stipulat în articolul 92, care prevedea că „persoana regelui este neviolabilă. Miniştrii săi sunt răspunzători. Niciun act al regelui nu poate avea tărie dacă nu este contrasemnat de către un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act“.

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE
Textul constituţional conţinea prevederi liberale cu privire la drepturile individuale, libertatea învăţământului, a întrunirilor şi a presei. Erau garantate inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul de la asociere, de a adresa petiţii autorităţilor şi se desfiinţa pedeapsa cu moartea şi confiscarea averilor. În titlul II exista menţiunea că aceste drepturi puteau fi exercitate doar de către cetăţenii români. Proprietatea a fost aşezată pe o poziţie deosebită, fiind declarată sacră şi inviolabilă.

IORGA: „SIMPLĂ OPERĂ DE TRADUCERE“
Deşi a marcat viaţa politică românească din secolul XIX, prima Constituţie a României nu a scăpat de criticile aspre ale intelectualilor vremii. „Constituţia de la 1866 este izvorâtă dintr-o simplă operă de traducere a unei Consituţii apusene. Ea nu are nicio legătură cu trecutul nostru propriu şi nu reprezintă nicio elaborare particulară nouă. Nu are niciun efect aproape asupra vieţii noastre politice decât acela de a introduce o ipocrizie mai mult“, spunea marele istoric Nicolae Iorga.

„O CONSTITUŢIE MODERNĂ“
Specialiştii în drept constituţional contactaţi de „Adevărul“ au subliniat faptul că textul Constituţiei de la 1866 era în acord cu cel al marilor puteri europene. „ A fost, incontestabil, una dintre cele mai importante forme de expresie ale liberalismului politic în România secolului XIX. S-a impus ca o Constituţie pe deplin sincronizată cu legile fundamentale ale marilor puteri occidentale. A încorporat sugestii din dreptul constituţional britancic, francez şi belgian“, a argumentat profesorul Ioan Stanomir.

Istoricul Dan Falcan crede că actul de la 1866 „a fost una dintre cele mai bune constituţii din Europa acelor vremuri. Avea un singur viciu: acorda regelui puterea de a numi premierul înainte de alegeri. Astfel, partidul care forma Guvernul câştiga întotdeauna alegerile. Regele hotăra cine vine la putere, ceea ce pervertea un sistem constituţional corect“.

Constituţia de la 1866 a fost una dintre cele mai importante forme de expresie ale liberalismului politic în România secolului XIX. Ioan Stanomir, profesor de drept constituţional

Discursul monarhulu

La 30 iunie 1866, Principele Carol a rostit, în Adunarea Constituantă, un discurs motivant prin care şi-a arătat ataşamentul definitiv faţă de România. „Actul ce s-a îndeplinit astăzi este cel mai însemnat din viaţa unui popor. Prin Constituţia ce dăm astăzi statului român realizăm aspiraţiile legitime ale naţiunii, garantând interesele tuturor stărilor, precum şi toate drepturile pe care cetăţeanul trebuie să le găsească într-o societate civilizată. Pentru mine, acest act este cel mai solemn al vieţii mele, căci el este pactul definitiv, care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele patrii, cu România. (...) Ţara a intrat într-o stare normală. Un guvern monarhic constituţional este aşezat. Să stăruim dar cu toţii, ca prin loiala şi sincera aplicare a principiilor acestei Constituţii, ea să poată produce binefăcătoarele ei roade.“