Constituţia României, de la Carol I la Antonie Iorgovan

Comisia de revizuire a Constituţiei, condusă de Crin Antonescu, a adoptat, în numai 11 zile de lucru, o serie de amendamente inutile şi scandaloase, care îngreunează textul Legii fundamentale, sporind puterea parlamentarilor. În acest context, ziarul „Adevărul“  face o trecere în revistă a Constituţiilor care au stat la baza României, de la instalarea monarhiei, trecând prin regimul comunist şi ajungând la agitaţia politică a zilelor noastre.

România este pe punctul de a-şi schimba, din nou, Legea fundamentală, după ce parlamentarii care se ocupă de revizuirea Constituţiei au adoptat, în grabă, noul proiect. Cum arătau însă vechile Constituţii în baza cărora a funcţionat România? Care erau punctele lor forte? Câtâ putere avea principalul om în stat? Iată câteva întrebări la care au răspuns specialiştii contactaţi de „Adevărul“.

1866, prima Constituţie

Odată cu începutul domniei lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (1866-1914) apare şi prima Constituţie a României, care a avut ca model Legea fundamentală din Belgia, considerată la acea dată cea mai modernă la nivel european. Deşi România era sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Constituţia nu făcea nicio referire la dependenţa faţă de Poartă. Astfel, suveranitatea naţională devenea piatra de temelie a noului stat.

„Este un moment epocal în istoria noastră. Este prima Constituţie modernă a României. Prin această Constituţie s-a intrat în alt timp. De la un feudalism mult-întârziat, România a păşit în Europa“, subliniază politologul Stelian Tănase.

Acesta pune pe seama lui Carol I schimbarea radicală prin care a trecut ţara noastră. „România a avut norocul de a avea pe tron un principe de Hohenzollern, care ne conecta la realitatea europeană. Rangul României a devenit, în acea vreme, echivalent cu rangurile marilor state din Europa“, spune Tănase.

1923, Constituţia României Mari

În contextul Marii Uniri de la 1918 şi, implicit, al formării României Mari, în anul 1923 este adoptată o nouă Constituţie. Istoricul Dan Falcan este de părere că Legea fundamentală de la 1923 o repetă pe cea din 1866, însă din cauza amplei revizuiri s-a perpetuat ideea unei noi Constituţii. „România era o monarhie constituţională, iar regele avea un rol deosebit de activ. Printre altele, alături de guvern, reprezenta puterea executivă“, spune Falcan.

Nici în 1923 politicienii nu au ajuns la un consens în privinţa revizuirii. Atunci, Partidul Naţional Ţărănesc a refuzat să voteze o Constituţie liberală. „În 1923 aveam o Constituţie sincronă cu evoluţiile Legilor fundamentale din toată Europa. În România din acele timpuri nu era această obsesie de a avea o Constituţie diferită, nu exista obsesia de a fi altfel“, aminteşte Stelian Tănase.

1938, „Constituţia loviturii regale“

După ce a ajuns monarh al României, în 1930, Carol al II-lea, a impus un regim personal de autoritate. A fost abrogată Constituţia din 1923 şi înlocuită cu una nouă, elaborată cu contribuţia semnificativă a juristului Istrate Micescu, considerat cel mai mare avocat al acelor vremuri, şi a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Noul text desfiinţa separarea puterilor în stat, astfel că puterea se concentra în mâinile regelui, care devenea capul statului. „A fost Constituţia loviturii regale, într-un moment de declin al democraţiei din România şi din întreaga Europă. A fost o Constituţie cârpită, care nu a folosit la nimic“, afirmă Stelian Tănase.

„Între 1866 şi 1947, principalul viciu al sistemului constituţional  a fost acela  că regele alegea prim-ministrul înainte să aibă loc alegeri. Evident că guvernul nu pierdea niciodată alegerile. Dacă ar fi existat această corecţie constituţională, nu ar mai fi fost posibile derapajele pe care le-a făcut Carol al II-lea”, este de părere Dan Falcan.

Dictatura regală nu a putut evita dezastrul de la 1940, astfel că prevederile Constituţiei din 1938 s-au aplicat numai doi ani. În noaptea de 4 spre 5 septembrie 1940, Ion Antonescu depune jurământul în faţa regelu. Sub pretextul că mareşalul nu-i poate garanta monarhului securitatea, Carol al II-lea semnează un decret prin care suspendă Constituţia din 1938, altfel spus, temelia legală a dictaturii sale. Totodată, Ion Antonescu este învestit cu puteri depline, prerogativele regelui fiind reduse drastic.

Între anii 1940 şi 1944, în România a existat un regim formal monarhic. Potrivit istoricului Dan Falcan, la 23 august 1944, regele Mihai a repus în vigoare Constituţia din 1923, care, pe fond, nu s-a aplicat însă, din cauza instaurării regimului sovietic.

Constituţii comuniste

Instaurarea regimului comunist a adus alte trei modificări constituţionale, prin care românii urmau să înţeleagă că „lumina vine de la răsărit“. Mai întâi, în 1948, se menţionează transformarea treptată a societăţii româneşti după model sovietic. Apoi, în 1952, se întruchipează aservirea totală a României faţă de URSS.

Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 conferea rolul conducător Partidului Comunist Român în întreaga viaţă a societăţii. „Constituţiile din timpul comunismului au fost o nenorocire pentru România. Au fost constituţii sovietice, traduse în limba română. Nici măcar nu le putem numi Constituţii“, crede Stelian Tănase. „În anul 1974 a fost instituită funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România, iar atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului“, explică Dan Falcan.

Regim semi-prezidenţial, începând cu 1991

Constituţia din 1991 a fost elaborată în contextul căderii regimului comunist, în urma revoluţiei din decembrie 1989, şi s-a bazat pe noile principii constituţionale europene. În noua Constituţie se statuează, din nou,  suveranitatea naţională a poporului român, separaţia puterilor în stat şi libertatea de exprimare. În plus, România este recunoscută drept republică semi-prezidenţială. Puterea executivă este reprezentată de preşedintele României şi de Guvern. „A fost o Constituţie modestă, un pas mare faţă de cele comuniste, dar în urma ţărilor europene la care trebuia să ne raportăm“, opinează Stelian Tănase.

Comisia de redactare a Proiectului de Constituţie a fost condusă de social-democratul Antonie Iorgovan, care a rămas în istorie sub numele de „părintele Constituţiei“. „O ţară care nu are nebuni de genul profesorului Iorgovan, adică un om care trage universităţi după el, institute de cercetare, scrie monografii, tratate, deci fundamenteză teoretic ceea ce urmează să fie proiectat ca legislaţie, deci o ţară fără profesorul Iorgovan nu are şanse să progreseze“, aşa vorbea despre sine Antonie Iorgovan, în 2005, într-un interviu din “Academia Caţavencu”.

2003, Constituţia UE

În anul 2003, în contextul finalizării negocierilor cu Uniunea Europeană (UE), Constituţia este supusă procesului de revizuire, întrucât Legea fundamentală a României trebuia adaptată la cerinţe europene. Timp de două zile, 18 şi 19 octombrie, românii s-au prezentat la urne în proporţie de 55,7%, iar noua Constituţie a intrat în vigoare la 29 octombrie 2003.

„Revizuirea din 2003 a fost făcută pentru nişte persoane, la fel ca şi aceasta de acum. Avem problema reglării anumitor Constituţii conform cerinţelor europene. Introducem două-trei articole cu care să ne lăudăm la Bruxelles, lăsând însă textul Constituţiei vetust“, critică, din nou, Stelian Tănase.

Ce a fost înainte de Carol I

Înainte ca România să adopte prima Constituţie (1866), locul Legii fundamentale a fost ţinut de diferite convenţii, cele mai importante fiind Regulamentele Organice, Dorinţele Partidei Naţionale, Proclamaţia de la Islaz, Moţiunea de la Blaj, Convenţia de la Paris şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris.