Veşti bune

Trăim din ce în ce mai prost în acest oraş de râsu’plânsu’.

Aflu că Bucureştiul este pe ultimul loc între capitalele europene la calitatea vieţii. Nu m-am mirat. Poluare, trafic, scumpete şi alte bucurii cotidiene. De ce ne-am bucura de aer curat, când putem să respirăm noxe de la gaze de eşapament şi fum toxic lăsat în aer de coşurile fabricilor din alt secol? Mă întreb. Ce bine ne stă inhalind bioxid de carbon. În fond, oraşul a ajuns o paragină, pentru că a fost lăsat să decadă până aici şi are azi zile fericite. 

Propun să mutăm capitala la Glina, sunt numai câţiva kilometri -, dar să lăsăm acolo  groapa de gunoi intactă pentru a marca diferenţa. Dacă este vreuna! Amploiaţii puşi să facă treabă nu au reuşit decât să se căpătuiască, fantomatici prin birouri. Au ei aşa un aer umil pe culoarele diverselor administraţii, cu mânecuţe, cu şira spinării îndoită echer, la 90 de grade, cu capul plecat…

Dar după câţiva ani de slugărit prin primării, agonisesc câte o vilişoară pe Valea Prahovei, plus un cont respectabil, un venit bunicel prin nişte off shoruri, şi îşi ţin bieţii copii la şcoli în lumea civilizată, unde devalizatorii de fonduri publice sunt ceva mai rari. Cercetând modestele averi, afli unde au dispărut asfaltul, iluminatul, lucrările de modernizare şi bugetele altor proiecte grandioase lansate în zgomotoase conferinţe de presă.

Domnii şi-au făcut suma şi s-au dus prin lume cum au putut, mai discret sau în văzul lumii. Unii au făcut cariere serioase prostind lumea, lăsând gura să vorbească fără ei. Alţii au preferat anonimatul pentru a-şi toca averile. Nu i-a luat nimeni la scărmănat pentru că şi în Justiţie&Poliţie&Servicii sunt destui indivizi cu copii mulţi care trebuie întreţinuţi în colegii americane, amante tinerele care consumă, circulă în 4x4, vor vacanţe de 4-5 stele.

O mână spală pe alta, oameni suntem, bre, şi lucrurile rămân cum am vorbit, ca-n pom, adică. Trăim din ce în ce mai prost în acest oraş de râsu’plânsu’. Asta ar fi una din poveşti, cu şmecherii care se înfruptă din finanţele „capitalei noastre dragi“. 

Alta ar fi că nu există o viziune, un curaj de a deschide oraşul spre secolul XXl. Se cârpeşte, ici şi colo apare câte o baracă de sticlă şi aluminiu cu pretenţii de modernitate. Sunt doar petice, urâţenii de obicei, care în oraşe occidentale nu şi-ar găsi loc. Asta corespunde „tranziţiei“ din care tocmai am ieşit, zice-se. Cred că pur şi simplu trebuie să ne decidem în ce oraş vrem să trăim. Nu îmi pun nădejdea în „aleşii“ noştri, totuşi cu ăştia defilăm.

De votul domnilor cu burţile revărsate peste curea, al tipilor bronzaţi pe braţe până la mânecuţa bluzei, ca tractoriştii, de semianalfabeţii pe care îi trimitem democratic prin consilii, depindem - că ne place, că nu ne place. Povestea asta a devenit de multişor o excelentă afacere pentru unii. Clientela de partid se repede să înhaţe asemenea posturi grase, pline de resurse. Sigur salariile nu sunt cine ştie ce, dar numai tâmpiţii trăiesc (în primării) din salariu! Îmi zicea un amploiat cam cinic (şi sincer), ieri, că tot venise vorba despre europarlamentare şi absenteismul „condamnabil“ al populaţiei. Din cauza asta se cotizează din gros să prinzi un asemenea loc.

Trai neneacă, pe banii ştim  noi cui! vorba aia. Nu văd de ce am aştepta de la aceşti profitori nu ştiu ce viziune! Arhitecţii abia sunt băgaţi în seamă, întrebaţi, chestionaţi cum văd ei lucrurile. Urbaniştii, câţi avem, sunt lăsaţi să îşi spună oful şi părerea numai studenţilor la cursuri. Când e vorba să se deschidă un şantier, sunt ignoraţi.

Asta pentru că scena este ocupată de o distribuţie de mâna a şaptea, alcătuită din interesaţi crapuloşi, de şmenarii introduşi peste tot unde e rost de parale. Este motivul pentru care nu m-am mirat să citesc că ocupăm cu onoare ultimul loc.