Toamna patriarhului

„Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988)

Dinspre Gabriel García Márquez ne vin veşti contradictorii. Ba că e prea obosit pentru a mai scrie vreun roman, ba că abia aşteaptă să ne surprindă cu o nouă poveste magică. La 81 de ani, patriarhul literaturii sud-americane savurează, deocamdată, plăcerea de a fi personajul unei biografii monumentale, realizată de britanicul Gerald Martin (2.000 de pagini, în varianta completă; 500 de pagini, în cea redusă, care va fi tradusă şi în România).

Şi mai face bătrânul „Gabo“ ceva: retrăieşte momentele de efervescenţă în care a scris marile sale romane. Iar cel mai drag dintre toate îi este... nu, nu „Cien años de soledad“ (Un veac de singurătate“), cu care a cucerit lumea, ci „El otoño del patriarca“ („Toamna patriarhului“).

Când l-a publicat, în 1975, García Márquez a cules aplauze de pe toate continentele. Doar regimurile dictatoriale au văzut în el un inamic. Cu toatea astea, în mod surprinzător, „Toamna patriarhului“ a apărut şi în România lui Ceauşescu. Pesemne că o carte despre dictatorul de tip fascist nu deranja cenzura de tip comunist.

Căci asta este romanul fabulos al maestrului columbian: o poveste halucinantă despre un dictator singuratic şi grotesc. „Un fascinant portret arhetipal al patologicului tiran fascist. Magnific! Superb!“ – se entuziasma „New York Times“ la apariţia romanului care a pietruit drumul lui „Gabo“ către Premiul Nobel.

Dincolo de talentul cu care experimentează fraza infinită, García Márquez creează o serie de imagini puternice, pe care doar imaginaţia sa fermecătoare ni le putea dărui: vacile care pasc perdelele din palatul prezidenţial, englezii care au furat marea, copiii născuţi la şapte luni graţie amorurilor grăbite din tufele cu trandafiri şi, peste toate, ministrul Apărării servit în porţii egale, umplut cu alune şi cu ierburi aromate, după ce însuşi părintele naţiunii dădu ordinul de începere a festinului: „Poftă bună, domnilor!“...